Arhiva etichetelor: viitor

UFOCON București – 10 Mai 2014

2014_05_10_00004Sâmbăta, pe 10 Mai 2014 la Palatul Șuțu din București, a avut loc Conferința UFO 2014 organizată de ASFAN (ASFAN) (ufocon).

Aici am avut plăcerea să îl întâlnesc în persoană pe domnul General Emil Străinu, un om cu foarte multe de povestit și prea puțin timp. În public, pentru ceva vreme, a fost si Alexandru Mironov, cel care mi-a aprins pasiunea pentru informatică cu emisiunea TV: „A doua Alfabetizare”.

În panoul de vorbitori au fost membrii ASFAN ( președintele ASFAN Dan Farcaș, directorul executiv ASFAN Gheorghe Cohal), membri ai aviației române (comandor Marcel Smoleanu, colonel Platon Strejea), doamna Cristina Aldea (președinta filialei din Köln (Germania) a ASS – Societatea de cercetări în Arheologie, Astronautica și SETI condusă de Erich von Däniken) și desigur domnul Emil Străinu.

Tot timpul m-am întrebat de ce fenomenul OZN pare să se întâmple doar pe teritoriul Statelor Unite, iar această conferință mi-a demonstrat că se întâmplă și la noi, doar că nu este raportată la fel de des.

Ca și în afară, atunci când un cadru militar este martor al unor evenimente ce nu pot fi explicate cu ușurință, este fie redus la tăcere, fie ridiculizat și marginalizat. Acesta este și motivul pentru care deși există mulți martori, foarte puțini sunt dispuși să depună marturie în mod public și sub numele real.

Se poate deci concluziona că există la nivel planetar/global, o structură care se ocupă de secretizarea și mușamalizarea acestor fenomene. Ordinele vin „de foarte sus” sunt prompte și desigur nu se discută. Interesant este că peste tot în lume ordinele sună aproximativ la fel: „Nu ați văzut nimic, acest fenomen nu a avut loc, această ședință nu s-a ținut!”

Fără a se putea dovedi o legătură clară, cei care „vorbesc” sau „pun întrebări”, sunt transferați sau, în cazuri mai dramatice, se sinucid. Acest lucru a fost prezentat doar ca explicație la întrebarea: „Dacă acest fenomen este real, de ce nu vorbește nimeni!?”

Domnul Dan Farcaș, a avut o prezentare generală fenomenului OZN, din care rezulta că este un fenomen global și rapoarte există dealungul istoriei, devenind mai dese în timpul confruntărilor armate (războaielor).

Au fost amintite câteva cazuri dramatice, cu foarte mulți martori și cu confirmare atât vizuală cât și radar. Toate acestea pot fi găsite pe internet și în cărțile de specialitate pentru cei interesați. Probabil că vor apărea și pe site-ul ASFAN cât și pe site-ul conferinței.

Deși eram deja familiar cu aproape toata informația prezentată, am fost bucuros să constat că există un interes pentru fenomenul OZN și un grup de oameni a făcut efortul de a organiza această conferință și de a aduce martori direcți care să își poată prezenta experieța, dar și ridiculizarea prin care au trebuit să treacă.

Am fost mirat de faptul că aproape toata lumea era trecută de vârsta a doua. Probabil trebuie să înaintezi ceva în viață ca să treci peste teama de a fi ridiculizat sau este nevoie să aștepți să ieși la pensie înainte să-ți poți spune povestea fără să îți compromiți cariera.

Conferința a fost foarte concentrată pe câteva cazuri, prezentate în detaliu de martori. Am fost lăsat cu impresia ca s-a dorit demonstrarea faptul ca fenomenul OZN este unul real și care merită studiat. Eu sunt deja convins de asta și deci mă așteptam să trecem mai departe la întrebarea: „OK, nu suntem singuri în Univers, am fost și suntem vizitați. Ce facem acum? Care este situația în prezent?” Lucruri care au fost atinse doar tangential. Spre meritul prezentatorilor, s-au limitat doar la experiența directă și la fenomene care putea fi dovedite sau sunt foarte bine documentate. Un lucru sensibil, altfel riscând să se ridiculizeze acest eveniment pentru „speculații grandioase fără o bază reală”.

După mine, fenomenul ONZ nu poate fi discutat izolat, pentru ca este strâns cuplat de tehnologia avansată, la care publicul nu are access (lucru amintit de altfel și de domnul Străinu). Este legat deasemenea de această structură globală care menține secretizarea și care ar fi motivația din spatele acestui lucru. Și nu în ultimul rând este legată de natura realității în care trăim, locul nostru în Univers și adevărata noastră istorie care poate ar schimba „echilibrul puterii pe glob”.

A fost sugerat că tehnologia este mult avansată, poate atât de avansată încât noi nu îi mai putem face față. Aici nu pot fi de acord. Câtă vreme mai sunt oameni care mor de foame, de sete și de boli curabile, înseamnă că tehnologia nu a avansat încă suficient! (Cel puțin nu în domeniul public). Motivația că „oamenii nu sunt pregătiți pentru această tehnologie” nu face decât să ne țină pe loc și să mențină „status quo”: cei în putere să rămână în putere. Și atunci nici o tehnologie care ar putea împuternici toți oamenii de pe planetă, nu va fi facută publică decât cu picătura și după ce a fost deja depășită.

În concluzie: fenomenul OZN este unul real. Nu se poate spune clar (cu informația de până acum), dacă ce s-a observat este de origine terestră sau nu. Dar acest fenomen este doar „vârful iceberg-ului” și deci o mică parte din informația ocultată față de publicul larg.

Ca vești bune: se pare că de prin 2008 există un efort de a desecretiza și publica informațiile despre OZN adunate de guvernele diferitelor țări. O țară care încă se lasă rugată fiind SUA. Pe lângă asta, marea majoritate a oamenilor accepta acum ideea ca nu suntem singuri în Univers, deci secretizarea acestei informații pe motiv ca ar produce panică nu mai are sens. (Nu ca panica ar fi fost vreodata motivul real…)

Sper deci să ne vedem la UFOCON București 2015, cu un public mult mai larg și cu mai multe informații aduse în domeniul public!

Într-o lume nouă

Ai încercat vre-odată să-ţi imaginezi cum ar fi să trăieşti într-o lume utopică? Unde nu mai există bani şi deci nu mai există sărăcie şi nu mai este nevoie să munceşti sau să fii o rotiţă în mecanismele societăţii?

Eu am încercat… şi este foarte greu! Oare ce o să fac? Cu ce o să-mi umplu timpul? Care mai este provocarea?

Discutam problema aceasta pe un forum şi am făcut observaţia că munca îi face pe oameni fericiţi, le dă un scop, ceva de făcut, o provocare şi că într-o societate utopică, unde nu mai este nici un fel de dramă, unde lupta pentru supravieţuire nu mai are sens… am fi extrem de plictisiţi. Am zace în pat toată ziua şi ne-am îndopa cu mâncare.

Însă un altă persoană a comentat că am o idee eronată. Şi dacă nu cred, atunci să fac următorul experiment: unui grup de copii să le spun că nu mai au teme de făcut, că nu trebuie să facă nici un fel de treabă şi că sunt liberi să facă absolut ce doresc cât timp doresc, iar apoi să mă uit să văd ce se întâmplă: plictiseala nu va apărea niciodată la copii.

Avea dreptate! Copiii încă mai ştiu să se joace şi să se bucure pur şi simplu de viaţă. Noi adulţii îi facem serioşi şi îi pregătim pentru o slujbă şi pentru responsabilităţile grele care îi aşteaptă. Scoatem joaca din copii şi cu cât o facem mai repede cu atât suntem mai mândri de noi şi de progeniturile noastre. Acum pare ridicol ca la 30 ani să te joci, nu?! Am văzut şi mulţi părinţi care nu ştiu să se joace cu copiii… de cele mai multe se „prostesc” şi se poartă cu copilul ca şi când ar avea un handicap mental. Am uitat arta de a ne juca şi în acest sens copiii sunt nişte buni învăţători dacă le-am da atenţie şi am realiza importanţa jocului!

Am ajuns nişte oameni maturi apăsaţi de griji, blazaţi şi serioşi, plini de bune maniere şi convenţii de trai în comun. O copie după o copie dupa o copie… după o copie…

Cred că un copil nu are nici o problemă să îşi imagineze viaţa într-o lume unde nu sunt lecţii de făcut, nu trebuie să mergi la şcoală, nu există pedepse, nu există competiţie şi nici violenţă. S-ar juca în continuu!!

Îţi mai aminteşti cum era să aştepţi să ieşi pe afară la joacă? Bucuria pe care o simţeai? Cum nu îţi era foame, nu îţi era frig? Cum trebuia să fii băgat cu forţa în casă? Acum parcă e invers, ieşi afară pentru că trebuie să mai iei aer, pentru că altfel putrezeşti în casă, dar bucuria parcă s-a pierdut.

O lume nouă… unde ne jucăm tot timpul, cu toată lumea…

Nu e posibil, zici? Cineva trebuie să muncească? Cineva trebuie să facă de mâncare? Cineva trebuie să facă curat?

Oh, suntem atât de buni să descriem ce nu este posibil.

Hai să ne imaginăm. Să ne prefacem ca atunci când eram mici. Să presupunem că printr-o metodă misterioasă toate problemele au fost rezolvate şi nimeni nu mai trebuie să muncească iar mâncarea şi o locuinţă sunt disponibile oricui, oricând gratuit!

Ce ai face atunci? Ce ai face?

Cele mai multe răspunsuri sunt: „nu ştiu!” Un răspuns care ne arată cât de mult ne-a fost suprimată creativitatea.

Pentru început, eu mă văd petrecând timp în natură. Undeva la munte, lângă o pădure. Aer curat şi un miros puternic de toamnă. Linişte. Se aude doar vântul şi păsările. Aş petrece aşa câteva zile, până mă detoxific de energia oraşului. Iar apoi… la joacă!!

Mi-aş găsi nişte parteneri de joacă cu care să fac drumeţii. La munte peisajul este maiestous. Şi acum nu este nici o grabă. Poţi merge încet, atât cât este comfortabil. Te poţi opri să te odihneşti, să faci o poză, să bei apă de izvor, să miroşi o floare. Nu te grăbeşti nicăieri, nu trebuie să ajungi nicăieri. Nu se termină weekend-ul, nu te aşteaptă serviciul, nu ai nici un termen limită care să te apese, nu ai la tine un portofel din care banii se împuţinează. Eşti aici şi acum cu muntele şi colegii de joacă. M-aş putea juca mult timp aşa…

Apoi aş învăţa să zbor. Cu avioane mici de agrement. Am fost mereu curios cum te simţi când zbori. Am avut câteva vise în care am zburat şi dacă este asemănător… merită!

Iniţial am crezut că aş petrece mult timp citind… dar cred că cititul ar dispărea. Nu ar mai avea sens să citeşti despre ceva când poţi să experimentezi acel lucru în mod direct!

Aş fii mult mai sportiv, dar nu în sensul în care îl ştim noi astăzi. Ci aşa cum îl ştiam când eram copii: alergând de colo colo, jucându-ne ceva!

Ai văzut că adulţii nu mai aleargă? Dacă vezi un adult alergând sunt doar câteva lucruri care îţi trec prin cap:
– a furat ceva
– fuge să prindă autobuzul
– sau face jogging într-un program de fitness

Nu ţi s-ar părea ciudat să vezi un adult alergând pe lângă tine fără un motiv evident şi întemeiat? Dar nu şi copiii… Copiii pot să alerge oricând, oriunde fără nici un motiv. Nimeni nu este îngrijorat şi nimeni nu caută o explicaţie… doar sunt copii!

M-aş juca jocuri în apă! Tot felul! Cu minge sau fără minge, în râu, în lac sau în mare. Aş lua doi trei prieteni şi aş pleca în larg cu mic vapor pentru câteva zile. Suficient de departe cât să vezi doar apă în jurul tău.

Iar când mi s-ar face foame aş mânca legume sau fructe culese proaspăt! Fără mâncare gătită.

În joaca noastră am începe să facem tot felul de experimente. Dar nu pentru a obţine un rezultat, ci pur şi simplu să vedem ce se întâmplă. Am fi curioşi. Pentru că nu există bani, nu mai există nici premii, nici concurenţă şi nici patente, ne-am putea juca împreună şi am împărţi impresii legate de jocurile noastre. Am colabora inventând jocuri tot mai complexe şi mai creative şi, cine ştie, poate uneori ceva foarte util poate rezulta din jocurile noastre.

Creativitatea noastră ar fi descătuşată şi cred că jocurile noastre ar evolua rapid şi natural către culmi pe care nici nu ni le putem imagina astăzi. Într-adevăr… plictiseala nu ar exista într-o astfel de lume.

Tu ce ai face într-o lume unde banii nu contează şi eşti liber să faci ce îţi doreşti?

De ce fugim de telepatie?

Ţi-ai dorit vreodată să fi telepat?

Eu, da! Mi se pare ca ar duce la rezolvarea foarte rapidă a multor probleme.

Cele mai simple fiind desigur problemele de comunicare. Am fi practic forţaţi să renunţăm la faţada politicoasă şi să fim noi înşine… cu bune şi cu rele.

Dacă ţi-aş spune că sunt telepat, şi că te pot „cunoaşte în profunzime”, ai avea curajul să dai ochi cu mine? Ai putea să stai şi să mă priveşti relaxat?

Telepatia este un lucru teribil. Nu mai poţi să minţi! Spui mereu ceea ce gândeşti şi când ai nevoie mare de ceva anume practic strigi în gura mare ce îţi lipseşte. Persoana iubită te-a rănit dar ai vrea ascunzi asta din cauză că ţi-e teamă sa nu te parasească? Nici o şansă… te-ai întâlnit cu cineva cu care chiar NU vroiai să te întâlneşti azi? Nici un folos să mai arborezi un zâmbet şi să porţi o conversaţie de complezenţă… Te sună cineva într-un moment inoportun sau stă mult prea mult în telefon… nu te mai poţi preface ca „e OK…”.

Sinceritate brutală, aş putea spune!

Desigur există şi reversul medaliei, când ai vrea să împărtăşeşti lucruri dincolo de cuvinte. Când o melodie are pentru tine o semnificaţie aparte pe care ai vrea să o perceapă şi „celălalt”. Când, după o lungă perioadă de separare, te vezi cu cineva trag. Când ţi-ai dori, poate, să te „contopeşti” cu persoana iubită.

Deci până la urmă? Dacă ţi-ar oferi acum cineva şansa să deschizi uşa telepatiei în tine, ai face-o? Sau ai prefera să o ţii ermetic închisă?

Eu cred că marea majoritate ar fugi îngroziţi. Îţi dai seama? Să ştii tot ce gândesc ceilalţi despre tine dar nu ţi-au spus niciodată în faţă? Să auzi ţipătul disperat al oamenilor care cerşesc pe marginea străzii? Să percepi în mod acut durerea pe care ai cauzat-o altora (poate ne-intenţionat) prin ce ai zis sau ai făcut? Teribil…

Din păcate, telepatia este un blestem într-o lume înfundată în secrete, în politetuţi, în „civilizaţia din înalta societate”. Ne-ar forţa să vedem poate pentru prima oară dincolo de masca calmă şi bine studiată pe care noi toţi o purtăm.

„Dar eu nu port o mască!!!” te aud gândind… dacă aşa este, atunci eşti un om întreg şi om fericit. Însă mă tem că masca ai purtat-o atât de mult timp încât nici o mai simţi. Când cineva vine pe la tine în vizită alergi repede să faci un pic de curat sau să îţi aranjezi părul? Dacă da… fă cunoştinţă cu masca ta. Un telepat ar vedea imediat prin eforturile tale să pari altceva decât ceea eşti în acest moment.

Mai poţi să te uiţi la chipurile oamenilor în metrou… şi vezi cine îşi poartă „sufletul pe chip” şi cine nu…

Dar să presupunem că ne-am maturizat, că avem suficient respect de sine încât gândurile nerostite de ocară ale altora să nu ne dărâme şi că suntem în sfârşit gata de o comunicare directă şi totală.

Ne-am lovi de un baraj imens. Pentru că nu doar omului „de rând” îi este teamă de telepatie… Cel mai mult se tem acele grupări, organizaţii şi structuri care au un mare interes în a ţine lucrurile secret…

Să începem simplu: îţi poţi imagina o negociere de salariu între telepaţi? Dar lucrul în echipă? Dar împărţirea „task-urilor” şi mai apoi a „laudelor”.

Cum rămâne cu patentele de inventatori? Reţetele secrete pentru diverse băuturi? Codul PIN? Veniturile tale? Fricile tale?

Cum s-ar transforma planurile de război dacă am fi telepaţi? Ar mai fi războiul posibil? Ce s-ar întâmpla cu comunităţile spionaj şi contra-spionaj?

Practic, nimic nu ar mai fi la fel în lumea noastră dacă am putea comunica direct şi total!

Şi atunci, probabil că este un mare interes (la care, din teamă, ne aducem şi noi aportul) să nu descoperim telepatia. Putem să o căutăm, desigur! Însă doar atâta vreme cât ştim că ne uităm în locurile unde aceasta nu există, şi deci nu suntem în pericol să o şi găsim şi să ne facem de râs.

(Ideile din acest articol nu sunt tocmai originale. Defapt e posibil ca cineva să le recunoască foarte clar din cartea lui Ingo Swan – Penetration, carte pe care o recomand cu căldură oricărei persoane interesată de telepatie şi poate de conceptul ceva mai general al „non-localităţii conştiinţei umane”)

 

 

 

Există viață după moarte?

Ai putea considera că sunt morbid și că am o fascinație exagerată pentru moarte.

La această remarcă nu pot decât de observ că moartea este un fenomen real, prin care vom trece cu toții mai devreme sau mai târziu, iar refuzul de a discuta sau măcar de a te gândi la acest femonen, arată, după mine, o frică adâncă față de fenomenul morții. Mai este desigur și superstiția că gândindu-te așa des la moarte o să îi grăbești sosirea.

Cum am mai scris și în alte posturi aici pe blog, o mare parte din acțiunile noastre sunt motivate de frică. Iar dacă urmărești să afli originea acestei frici, de cele mai multe ori ajungi la frica de moarte. Prin urmare, deși poate refuzi să te gândești sau să accepți, aproape întreaga viață o trăiești în umbra morții, încercând pe cât posibil să întârzii acest eveniment.

Avansez ideea, defapt nu tocmai originală, că pentru a putea trăi o viață plină si bogată, este necesar să înțelegi și accepți pe cât posibil fenomenul morții, pentru că numai atunci vei putea trăi din dragoste de viață și nu din frica de moarte.

Cele două moduri de a trăi sunt foarte diferite. Atunci când trăiești cu frica morții, acțiunile tale sunt extrem de grijulii, fară riscuri și tinzi să accepți compromisuri și suferință pe care nu le-ai accepta altfel. Continui, de exemplu, să lucrezi într-o slujbă care nu îți aduce nici o satisfacție, pentru că îți e teamă că vei eșua în viață făcând ceea ce te inspiră cu adevărat. Refuzi să inițiezi proiecte, pentru că în caz de eșec rămâi fără bani și experiența ta aici pe Pământ poate deveni foarte dificilă. La fel, nu întinzi o mână de ajutor celor în nevoie, pentru că îți pare că ai prea puțin ca să împarți și cu alții.

Cum ar fi dacă ai ști că moartea este doar întoarcerea unei pagini? Că nu există greșeli „fatale”, că oricând poți să înveți din orice experiență și poți „reveni” să încerci ceva diferit? Cum ar fi dacă nu te-ai mai teme de moartea proprie? Dar și a celor dragi ție? Cum ți-ai trăi viața atunci?

Mi se pare deci extrem de important să investighezi fenomenul morții și dacă supraviețuiești într-o formă sau alta.

Principalul argument pe care l-am tot auzit, când eram mic, împotriva teorieri supraviețuirii a fost: „Dacă cineva ar fi supraviețuit sigur s-ar fi întors să ne spună, nu?”

Acest argument presupune că acestă întoarcere ar trebui să fie cumva posiblă și că comunicarea între cele două lumi s-ar face cu ușurință. Faptul că eu, momentan, nu mă pot duce și nu pot comunica direct cu cineva din Australia (de exemplu), nu implică faptul ca toți australienii nu mai există. Deci lipsa comunicării cu „lumea de dincolo” nu este dovadă în sine că lumea de dincolo nu este reală (într-un mod sau altul). Oricum nu poți dovedi că ceva nu există. Poți presupune doar că ceva nu există, până la proba contrarie.

Dar chiar și așa, se pare că există dovezi și mărturii că oameni s-au întors să ne spună și nu numai, dar ne și trimit în continuu mesaje despre experiența de dincolo de moarte.

Aceasta a fost o descoperire șocantă pentru mine, deoarece luasem de bună lipsa oricăror dovezi serioase despre existența „lumii de dincolo”.

In cartea sa „Science and the Afterlife Experience: Evidence for the Immortality of Consciousness”, autorul Chris Carter prezintă o colecție impresionantă de dovezi care nu pot fi explicate cu ușurință ca fraudă, sau percepții extra senzoriale (ESP).

Foarte interesant este un caz în care unul dintre oamenii care investigau teoria supraviețurii a murit, iar apoi, timp de aproape 30 de ani, a trimis mesaje prin care a încercat să demonstreze nu doar că a supraviețuit, dar și că și-a păstrat (dacă nu îmbunătățit) capacitățile intelectuale. Este vorba despre Frederic W. H. Myers. Acest caz nu poate fi demonstrat fals cu ușurință pentru că Myers, fiind cercetător în acest domeniu, știa ce fel de contra argumente se vor aduce împotriva acestor comunicări, și atunci a creeat o metodologie care să facă aceste argumente invalide. Procesul este de-a dreptul fascinant, iar pentru mine a fost argumentul devastator că Myers, sau o copie fidelă a intelectului său, a supraviețuit morții și era capabil să comunice cu noi.

Dacă ești un așa zis „sceptic”, cel mai probabil vei desconsidera ce ai citit până acum ca fiind imposibil și neștiințific, fară a studia multitudinea de materiale puse la dispoziție de Chris Carter și fără a lua în considerare implicațiile mecanicii cuantice.

În continuare o să presupun ca acceptat, „cu dovezi suficiente„, faptul că mintea/conștiința noastră supraviețuiește morții. Ce implică acest lucru?

În primul rând implică faptul că TU, cu experiența și memoriile tale, ești o entitate care nu poate fi distrusă prin procesul morții. Prin urmare, ceea ce faci acum în viață, contează! fie că este distructiv sau constructiv, există o continuitate și, în termeni cât se poate de reali, vei culege ce ai semănat. Ți-ai folosit viața ca să distrugi și să asuprești pe alții și cumva ai „scăpat” să ajungi bătrân? Se pare că moartea nu este un burete care va șterge toate astea. În același fel, dacă ai fost o fire blândă și ai încercat pe cât posibil să ajuți și să fii constructiv, deși mulți poate „te-au luat de prost”, nici aceste experiențe nu vor fi uitate sau șterse de către moarte. Țin să precizez că nu există dovezi sau comunicări care să implice că cineva o să te pedepsească pentru „faptele rele”, ci mai degrabă este un mecanism „cauză-efect”. De exemplu dacă îți dai cu ciocanul peste degete, degetele te dor. Ele nu se răzbună și nu te pedepsesc, ci doar răspund la lovitura de ciocan.

O a doua implicare importantă are legătura cu suferința pentru pierderea celor dragi. La un anumit nivel este normal să îți fie dor de ei, pentru că nu mai poți comunica cu ei, nu îi mai poți strânge în brațe și atunci le simți lipsa, dar la un alt nivel, ei nu au „dispărut” în neant, nu au fost „distruși”. Este mai degrabă ca atunci când cineva drag a plecat foarte departe și momentan comunicarea nu mai este posibilă. Eu, dacă îmi păstrez în mare ideile de acum, o să fac tot posibilul să comunic cu câteva persoane, după ce am murit, imediat ce o să-mi dau seama cum se face acest lucru. (Dovezile indică faptul că nu este tocmai ușor, iar rezistența noastră și negarea acestor fenomene nu ajută…). Iar un fapt amuzant este că unele comunicate sugerează că durează ceva timp până îți dai seama că „ai murit”.

Cartea lui Chris Carter mi-a dat și câteva motive de îngrijorare care au subliniat și mai tare cât de important este modul în care îți petreci experiența aici pe Pământ.

În mod specific, capitolul care analizează documentația disponibilă despre „apariții” (fantome/spirite). Acceptând că acestea există (vezi cartea pentru argumentele pro si contra), se pare că aceste spirite sunt cumva „blocate” într-o acțiune repetitivă… Și nu îmi pot imagina nimic mai greu de suportat, decât să fii blocat într-o stare veșnică de „replay”, în care, în fiecare zi, faci aceeași plimbare prin grădină ad nauseam. Din fericire, toate cazurile prezentate au un sfârșit, deci până la urmă spiritul cel tulburat a găsit o soluție, sau a fost ajutat să scape din acel blocaj, chiar dacă a durat, uneori, zeci de ani.

Spuneam că este important modul în care îți trăiești viața pentru că acest lucru afectează în mod direct experiența ta imediat de după moarte. Acest lucru este dedus din comunicatele primite de la personalitatea Frederic Myers, prezentată anterior. Amintirile, sistemul tău de credințe și cunoștințe (de ex: „toți oamenii sunt răi”) vor contribui la experiența ta. Practic îți vei creea propriul Iad sau Rai, în funcție de ce te aștepți să se întâmple, bazându-te pe amintirile și concluziile tale de când erai „în viață”. Din nou, nu vei rămâne veșnic blocat în acest Rai sau Iad, așa cum sugerează Creștinismul. După un anumit timp îți vei continua „drumul”, fie revenind pe Pământ (ca și nou-născut), fie continuând pe alte tărâmuri. Prin urmare, atunci când cineva a trecut în „partea cealaltă” (a murit), este poate de folos să îi amintești mental sau prin vorbe, că orice experiență ar avea, nu este nevoie să fie blocat acolo. Conștiința celui decedat, de cele mai multe ori, continuă să perceapă ce se întâmplă, deci va putea recepționa mesajele tale (potrivit comunicatelor primite care descriu experința imediată morții). Deci are logică să comunici verbal ce ai de comunicat.

Deși cazurile prezentate de Carter mi-au răspuns la multe întrebări legate de procesul morții, au dus la alte întrebări.

De exemplu, vârsta la care ai murit pare să se „propage” în experiența ta de după moarte. Mie mi se pare „nedrept”, pentru că nu te poți aștepta să înțelegi mare lucru din ce se întâmplă în jurul tău atunci când poți privi totul doar prin ochi de copil.

O altă problemă nerezolvată, este că moartea nu deblochează automat amintirile dintr-o viață anterioară, limitându-ți prin urmare cunoștințele și experiența la ultima ta încarnare. Prin urmare contează dacă ai murit înainte sau după ce sistemul tău de credințe a inclus un studiu asupra morții, chiar dacă într-o viață anterioară poate ai fost medium și teoria supraviețuirii a fost evidentă pentru tine. La fel, cum ziceam, contează dăcă ai fost copil sau nu, chiar dacă poate în vieți anterioare ai ajuns până la o vârstă înaintă.

Desigur, faptul că nu înțeleg cum se rezolvă aceste „probleme” nu înseamnă că o soluție simplă nu există: de exemplu ajutor extern de la o altă conștiință care își amintește lucruri pe care tu le-ai uitat.

Concluzii

Continuitatea conștiinței după moarte nu a fost dovedită irevocabil și nu știu dacă va putea fi dovedită vreodată. Însă mormanul de dovezi și experimente care vin în sprijinul teoriei supraviețuirii au dovedit, în mintea mea, că moartea nu înseamnă sfârșitul conștiinței umane, cum zic englezii: „proven beyond a reasonable doubt” (dovedit dincolo de orice îndoiala rezonabilă).

Desigur există și multe cazuri false, în care frauda este folosită pentru a extrage bani sau foloase materiale de la rudele îndurerate. Tehnicile cum ar fi „cold reading”, mentalismul, hipnoza/sugestia pot explica și expune ca fraudă unele cazuri de „comunicare cu morții”. Însă Chris Carter se concentrează în cartea lui asupra acelor cazuri, unde aceste explicații nu sunt satisfăcătoare, cel mai puternic caz fiind desigur Frederic Myers, care se aștepta ca mesajele transmise de el să fie privite cu scepticism și atunci a facut tot posibilul să elimine orice posibilitate de fraudă, conștientă sau nu.

Recomand ca fiind foarte importantă si de citit! cartea lui Chris Carter, disponibilă pe Amazon în format Kindle.

Energie Gratuită – Free Energy

freezeropointenergy

Zilele trecute am scris un mini-articol despre Energia Gratuită care a fost publicat aici:

Română: Energia Gratuită

Engleză: Free Energy

Pentru o viziune mult mai completă și matură asupra diferenței între o lume construită în jurul banilor comparativ cu o lume bazată pe abundență pentru toți oamenii vă invit să citiți următorul eseu scris de Wade Frazier (mentorul meu în problemele de „Free Energy”).

Keys to Comprehending Abundance-Based Paradigms

(în română: Chei pentru înțelegerea unei paradigme bazate pe Abundență)

Lectură plăcută!