Arhiva etichetelor: societatea

Prieteni cu beneficii

A sosit vremea să mă țin de o promisiune mai veche și să rescriu un post despre „relația de cuplu”.

În primul rând, un scurt istoric.

După majoritatea definițiilor, am avut o singură „prietenă” și nici nu sunt un tip înconjurat de o mulțime de prieteni. Și atunci, ce mă face să cred că ce am eu de spus are vreo legătură cu realitatea?

Ei bine, mă consider un student al firii umane, al emoțiilor și al sentimentelor noastre. Mă întreb de ce oamenii fac alegerile pe care le fac, cum își aleg partenerii și de ce unii au succes iar alții nu?

Propria mea experiență a fost educativă, dar nu aș spune de succes. Am învățat multe „așa nu!” și câteva „așa da!”

Dea-lungul timpului am urmărit niște cupluri „model”, care păreau au descoperit secretul, dar în final am fost dezamăgit. Impresiile mele „din afară” erau din nou idei romantice, care nu reflectau realitatea.

Mitul „friend zone”

În „tratatele” despre seducție se spune că nu vrei să ajungi să ți se spună: „hai să fim doar prieteni!” pentru că asta înseamnă defapt: „nu există absolut nici cea mai mică șansă ca noi doi să facem vreodată sex!” și desigur că nu vrei să ajungi acolo, nu?

Sunt câteva lucruri ascunse în paragraful de mai sus, idei considerate adevărate, dar care merită analizate mai îndeaproape.

Seducția!

Cu riscul de a fi crud, trebuie să-ți spun că seducția este arta de a-l prosti pe celălalt să se culce cu tine sau, dusă la extrem, arta de a-l face pe celălalt sclavul tău, manipulându-i emoțiile.

Dacă nu mă crezi, caută câteva articole pe tema „cum să seduci” și citește dincolo de cuvintele sclipitoare.

După mine, seducția nu are nimic de a face cu iubirea sau cu prietenia dintre doi oameni.

Și asta mă aduce la un alt presupus adevăr: „prietenii nu fac sex”. Doua mari motive sunt date aici:

1) pentru că ne cunoaștem atât de bine nu mai există nici un mister între noi și deci nici un fel de atracție sexuală

2) dacă totuși trecem de primul motiv, atunci când apare sexul în relație ceva se schimbă, cei doi încearcă să devină interesanți (sau să mențină interesul) și deci nu mai pot fi prieteni.

O a treia idee presupusă adevărată este că motivul pentru care folosești seducția pentru a intra într-o relație cu cineva este ca să poți face sex.

În concluzie, mitul: „friend zone” se bazează pe faptul că în seducție trebuie să devii Dl. Perfect, Făt Frumos, Cavalerul în Alb și tipul cu bun gust de care femeia să se poată îndrăgosti și să-și rupă hainele de pe ea, cât mai repede cu putință. Un pahar de vin ajuta la crearea și menținerea acestor iluzii.

Desigur că nu poți fi „tipul cu bun gust” făță de o prietenă care știe că îți este greu să-ți asortezi până și șosetele… Prietenii te cunosc cu bune și cu rele și nu ai cum să pari sexy în fața lor, nu?

Cum să-ți faci o „prietenă”?

Ăsta este poate subiectul pe care l-am studiat cel mai intens, și unii ar spune că fără prea mare folos.

Rețeta clasică este simplă:

– îți cauți potențiale partenere
– te faci cât de frumos poți
– te duci la „întâlniri”
– speri că o să „agăți” pe cineva care va deveni „a ta”

Sunt desigur multe variații pe această temă, de la modul în care faci cunoștință inițial și îți dai seama că te interesează până la încercările (uneori disperate) de a te face observat, dar mai devreme sau mai târziu vei merge la o „întâlnire!”.

Și aici apare problema…

Acum se întâlnesc două falsuri… domnul Perfect și femeia Minune, fiecare sperând că îl va păcăli pe celălalt înainte să se dea de gol. Iar de aici se va naște ceva frumos: o iubire veșnică și sinceră între două măști. Cum te poți baza pe faptul că nevoia de apreciere există din abundență și la celălalt, niște complimente bine plasate îți vor aduce multe „bile albe”. Când nici ciorapii nu poți să îi împerechez o să mă bucur dacă cineva îmi complimentează modul în care m-am îmbrăcat, nu? Nu chiar… dar anticipez.

Problema sincerității

Din cele de mai sus putem trage următoarea concluzie: sinceritatea dăunează grav vieții sexuale!

Deși multă lume ridică în slăvi sinceritatea între oameni, mai ales în construirea unei relații, adevărul este cu totul altul.

Pot fi sincer cu numele meu, cu ocupația mea, cu muzica preferată și cu faptul că te găsesc interesantă, dar nu pot fi sincer cu adevăratul motiv pentru care am venit  la întâlnire și anume: „așa în mare, din ce pot să văd, cred ca ar fi minunat dacă am trece direct la sex. Mă simt ridicol că stau aici cu bățul în fund, încercând să fiu ceva ce nu sunt, dar dacă acesta este protocolul…. trebuie să-l urmez.”

Întâlnirile (datingul) ar trebui interzise și șterse din memoria colectivă a omenirii! Ce te-ai face fără „dating”? Fără acest protocol, descoperit la TV și în revistele pentru liceeni și pe care îl repetăm cu toții inconștient? Cum ar fi să mergi la cineva să îi zici ceva de genul:

Nu știu de ce, dar din toată mulțimea asta de oameni, tu mă atragi! Nu-mi pot lua ochii de la tine! Iar când mă apropii de tine am o senzație de plăcere, sângele îmi fierbe în vene și îmi vine să te strâng tare în brațe! Atât de tare încât să-ți simt inima cum bate!”

Ăăăămmm…. ești cam naiv! Aici în lumea civilizată nu-ți place de cineva așa pe nepusă masă… sunt niște pași de urmat! Mai întâi trebuie să mergem la întâlniri unde ne testăm abilitatea de a vorbi nimicuri de suprafață, apoi poate încercăm o atingere așa pe fugă și pe ascuns și mai apoi decidem dacă putem merge mai departe! Mai uită-te și tu pe YouTube să înveți cum se face!

Suntem atât de protocolari la aceste întâlniri încât sufletele noastre nu se întâlnesc defapt niciodată.

Oamenii se pot întâlni și pot decide să facă sex doar în condiții social acceptabile și respectând un protocol, altfel ar fi bine să se simtă vinovați pentru abaterea de la cale și să nu o mai repete!

De ce avem nevoie de relația de cuplu, iar mai târziu, de căsătorie?

Dacă ne uităm sub fusta romantismului vom descoperi adevăratul motiv, iar acesta este frica.

Frica de a nu rămâne singur, frica de a fi respins, frica de a nu fi iubit… toate acestea sunt alinate de contractul relației de cuplu. Eu sunt cu cineva! Pe mine cineva mă iubește!

Ne folosim de relația de cuplu ca măsură de siguranță. Vrem să fim siguri că cuiva îi pasă, că cineva va fi acasă în pat diseară. Și această motivație este suficient de puternică încât pot accepta să sufăr și să-mi petrec timpul lângă un om cu care poate m-am simțit minunat dar acum abia îl mai suport!

Cred că dacă nu ne-am mai teme de singurătate atunci relațiile de cuplu și căsătoriile ar fi ceva foarte rar și cu adevărat profund.

De ce ne căutăm un partener?

Dacă totul este atât de complicat, atât de fals și atât de corupt, de ce insistăm totuși? De ce ne tot căutam un partener?

Mult timp am crezut că este nevoia de a fugi de singurătate, de a fi împreună cu cineva și desigur nevoia de sex, dar acum cred este este defapt nevoia de intimitate.

Este nevoia de a putea fi tu însuți cu cineva. Complet relaxat, destins, fără tensiuni, manipulări și trucuri mentale. Să poți fi profund dar și complet idiot uneori. Să poți fi vulnerabil dar și sprijin la nevoie. Să poți fi sincer dar și capabil să respecți sinceritatea celuilalt. Să te simți acceptat și să accepți, la rândul tău, fără să judeci.

Am fost învățați că menținând o urmă de mister vom păstra interesul celuilalt. Te vezi ca o carte cu un număr limitat de pagini și nu vrei ca celălalt  să te citească prea repede și apoi să fugă îngrozit! De aici poate pleacă și ideea că nu poate exista atracție între prieteni. Însă dacă ești sincer, și renunți la jocurile de suprafață, la roluri, la convenții și la manipulările emoționale, ai putea să descoperi că tu ești mai degrabă ca un lac care poate fi explorat în profunzime. Un lac ale căror limite poate nici măcar tu nu le cunoști.

Deci fii sincer! În totalitate. Lasă prieteniile să evolueze și relațiile să se schimbe și nu te limita la o „relație de cuplu”.

Eu nu sunt încă suficient de puternic încât să mă dezbrac public de secrete, dar poate voi fi într-o zi. Până atunci, mă poți cunoaște doar fragmentar și superficial și poți vedea doar părțile pe care nu mă tem să ți le arăt.

Recomandare de film: Departures (Okuribito) 2008

Okuribito

Inițial am zis că Inception este cel mai bun film pe care l-am văzut anul aceasta dar iată că pe ultima sută de metrii a fost devansat de filmul japonez „Okuribito”. Cred că de acum încolo o să-mi dezlipesc ochii de la Hollywood și o să fiu mai atent la așa zisele „filme străine”.

Am încercat să găsesc o descriere proprie dar cea de pe situl filmului este prea bine scrisă așa că o voi repeta aici: „A story of love, of discovery, of revelation and of the transcending human spirit, „Departures” will linger in your heart and mind long after viewing.”  Îmi pare rău că nu a fost și la cinema, pentru că aș fi plătit cu bucurie să îl văd 🙂

PS: Trebuie să fi pregătit să vezi acest film, să nu te grăbești, să nu te întrerupă nimeni, și să nu te aștepți la „action packed, full adrenaline levels” :).

Scrisoarea unui român către un prieten "de afară"

Preluare de pe: rufon

Te arde. ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti – ca şi mine – o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu “gipane” supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!… Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă – mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră – par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.

Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin. Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care “se descurcă” e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care “e bine şi aşa”, se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile – adînci, bărbaţii – aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat. De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi. Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare. Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri. Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor
demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor. Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi.
Aşa tratează mai-marii darul. Þara-i un SRL. Al lor.

Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul – fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în
dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie
de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă. Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît “dincolo” la preţuri mai mari decît “dincolo”, la salarii mai mici decît “dincolo”.

Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai repede.

Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că “nu e drept”. şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor. Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar – dacă-mi permiţi metafora – la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare.

Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine. Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.

Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există. A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.

"Little Grandmother" – Kiesha Crowter

Am găsit un film interesant pe Youtube cu… wait for it… preziceri pentru 2010! 😀

Ce imi place foarte mult la filmul asta e ca am trecut deja de jumatatea anului si deci nu mai avem mult pana putem verifica acuratateţea acestor preziceri.

Prezentatoarea Kiesha Crowter face parte dintr-un grup de oameni autointitulaţi „wisdom keepers” şi care de-a lungul generaţiilor au avut ca scop păstrarea cunoştinţelor celor antici: „The Ancient Truths”!

Câteva puncte care mi-au rămas în minte după vizionare sunt:

  • o explicaţie nouă şi interesantă pentru spirala din Norvegia şi cele din restul lumii
  • undeva pe un ocean s-ar fi construit deja un generator piramidal de energie care va înlocui centralele noastre (asta abia aştept să o văd!)
  • unele date ignorate sau suprimate despre anumiţi inventatori vor ieşi la lumină. A fost amintit numele lui Nikola Tesla despre care ştiu din proprie experienţă că primeşte tot mai multă atenţie. Al doilea nume este cel al lui Isaac Newton care după fizica newtoniană s-a apucat de metafizică şi atunci toţi au zic că a luat-o razna aşa că partea asta se cunoaşte mai puţin.
  • vor apărea noi forme de organizare socială în comunităţi autosuficiente spre deosebire de marile oraşe interdependente şi dependente de marile corporaţii.
  • noi date şi înţelegeri despre oraşele antice vor ieşi la lumină. Şi asta mi se pare interesant, construcţiile antice mi se par fascinante iar explicaţiile din ziua de azi… nesatisfăcătoare.
  • trecerea de la gândire la intuiţie, de la cap la inimă
  • eliberarea din închisoarea gândurilor şi părerilor altora despre noi.
  • căderea economiei Americane

Uite şi filmul: Little Grandmother

…şi clepsidra curge… este 15 iulie 2010 😀

PS: Ciudat că nu s-a menţionat nimic despre petrolul din Golful Mexic…