Arhiva etichetelor: nlp

Eu sunt mai bun decât tine!

Am o părere extrem de bună despre mine!

Sunt frumos, sunt deștept, fac ceea ce îmi place în viață și am aproape tot ce îmi doresc.

Acest respect de sine ridicat s-a schimbat dintr-o încredere în resursele personale în ideea că: „Eu sunt un geniu, într-o lume de incompetenți!„.

Am ajuns să folosesc tot mai des (în vorbă sau în gând) remarci de genul:

„Nu mai am răbdare pentru toți proștii…”

„Doamne, oamenii sunt atât de plictisitori…”

„Cutare sau cutare este complet incompetent și nu înțeleg de ce trebuie să lucrăm împreună.”

„De câte ori trebuie să mai explic rahatul ăsta, care este extrem de simplu?!”

„Nu am timp de problemle astea mărunte!”

„Este doar un/o (vânzator/instalator/taximetrist/birocrat/lucrător/mecanic/etc…). Atâta îl/o ajută capul.”

„Wow, ești incredibil de prost/proastă…”

„Timpul meu este mult prea important ca să mi-l pierd cu tine!”

Schimbarea s-a produs subtil și pe nesimțite, iar eu în tot acest timp m-am considerat, bine înțeles, un suflet blând și răbdător cu o misiune importantă în viață. Privind înapoi au fost câteva semnale de alarmă, pe care însă le-am ignorat pentru ca eu am tot timpul dreptate!

Probabil că aș fi continuat pe drumul meu, complet inconștient de noul „complex de superioritate”, dacă nu aș fi primit în dar cartea lui Daniel Zărnescu: „Pe mine mă cheamă George”. Deși este vândută ca un manual de seducție, am fost suprins să constat că  tratează în mod serios probleme de auto-dezvoltare și în mod particular de comunicare.

Daniel, prin textul său, îți pune în față o oglindă unde poți vedea mai clar automatismele tale, mesajele și comunicarea inconștientă pe care o ai cu cei din jur. Astfel am devenit și eu conștient de părerea general proastă pe care o am față de marea majoritate a oamenilor și cum acest lucru afectează interacțiunile mele cu „celălalt”.

Nu știu dacă mă voi schimba, însă acest simplu fapt că am devenit conștient de aceste automatisme, măcar îmi dă opțiunea să fac ceva în acest sens. Totodată sunt nevoit să îmi imaginez că, în ciuda carismei și personalității mele atractive, sunt perceput ca un nesuferit insuportabil :).

Interesant este că proiecțiile pe care le fac eu asupra celor din jur spun mai multe despre mine decât despre „ei” și ele se reflectă înapoi. Oamenii, în marea majoritate a cazurilor, se comportă așa cum te aștepți să se comporte.

În realitate, adevărul este că nu-l cunosc pe cel fața mea, și nici nu-l voi cunoaște dacă este „doar un prost care nu merită efortul”. Nu știu povestea vieții lui, cum a ajuns unde este astăzi, care îi sunt aspirațiile și visele sau care sunt temerile lui. Și poate cel mai important, atitudinea mea ostilă sau nepăsătoare mă împiedică să-i percep „spiritul” și să avem o comunicare „de la suflet la suflet”.

Și tot eu sunt cel care se vaită ca lumea este atât de nepăsătoare!!!

În ce masură sunt stăpânul propriilor gânduri?

Noi ca oameni ne mândrim că avem liber arbitru, că suntem liberi să alegem între mai multe opţiuni pe aceea care ne convine cel mai mult, dar oare cât de avărată este această presupunere?

Uitându-mă mai atent în jur (şi la mine) îmi este tot mai evident că marea majoritate a oamenilor sunt nişte roboţi. Fiecare dintre noi avem programul propriu (care este mai mult sau mai puţin asemător cu al celor din jur) iar acest program este blocat într-o buclă infinită.

Prima dată când am dat peste această idee am fost revoltat! (se lansase în execuţie procedura de autoprotecţie a programului meu :D): „Cum? Eu o fiinţă inteligentă să fiu comparată cu un program? Cum să fiu atât de previzibil?” Dar încet încet, învăţând mai multe şi devenind un pic mai atent am dat peste concepte ca:

  • NLP (programare neuro-lingvistica) – care DA se referă la oameni 😀 şi nu la calculatoare
  • sugestie hipnotică
  • reflexe condiţionate
  • comportament compulsiv
  • obiceiuri

Toate aceste concepte pleacă de la premiza că în mintea noastră rulează în continuu un program care poate fi modificat sau pe care dacă îl cunoşti poţi profita de el. Cred că cel mai uşor de înţeles sunt obiceiurile: care sunt atât de greu de schimbat! Când execuţii paşii unui obicei cine crezi că este în control? Tu sau programul mental?

Sau când iei o decizie, raţionalizezi că ai considerat toate opţiunile şi consecinţele lor atât cât te ajută intelectul dar… de cele mai multe ori doar îţi găsesti justificări pentru decizia pe care ai luat-o deja cu mult timp înainte :). Pe această premiză se bazează industria reclamelor: implantarea unei sugestii hipnotice cât mai adând în capul tău unde se va lua decizia de a cumpăra iar apoi la suprafaţa tu îţi vei găsi singur zeci de motive care să-ţi demonstreze ce idee bună ai avut să cumperi cutare şi cutare.

Mă uit la mine şi cred sunt ceea ce se numeşte „tech junkie„: dacă e un gadget cu multe butoane, care face multe chestii şi are un număr imens de setări… trebuie să fie al meu! Nu contează dacă îmi trebuie sau nu, imediat mintea mea caută şi, dacă nu găseste, inventează o gramadă de situaţii unde un astfel de „device” se va dovedi extrem de util! Uneori râd de domnişoarele care pierd ore întregi la „shopping” dar dacă aş avea un fond de bani nelimitat nu aş mai pleca din magazinele „high-tech!” 😀

Suntem supuşi non-stop mesajelor hipnotice: reclamele de la TV, de pe stradă, de la radio, ascunse în filme, care ne modelează ideea de success, de frumuseţe, de ce avem cu adevărat nevoie, de cine ar trebui să ne temem, ce este acceptabil şi ce nu. Şi dacă reuşeşti cumva să scapi de astea sigur ai un prieten care şi-a cumpărat un „gadget cool” cu care a venit să se laude şi începi să salivezi…

Asta mă face să mă întreb, în viaţa de zi cu zi, cât sunt „eu” şi cât sunt: obiceiuri, răspuns reflex învăţat cândva demult, o falsă nevoie indusă de o reclamă sau presiunea socială, o condiţionare culeasă în copilărie, o reacţie la un sentiment vag de nesiguranţă.

În filmul „Peaceful Warrior” este o replică: „mind is a reflex organ”. Mintea ştie doar să reacţioneze în mod reflex la o situaţie aşa cum a fost programată: nu gândeşte, nu răspunde în cunoştinţă de cauză ci reacţionează urmând un tipar învăţat în trecut. Cred că de aici a apărut şi conceptul de „pushing my buttons”: cu cât ai multe butoane cu atât eşti mai prins în reacţii incontrolabile, iar cine îţi ştie butoanele… ei bine este păpuşarul tău :). Acest concept este foarte bine ilustrat în filmul „Eagle Eye” unde o inteligenţa artificială manipulează oamenii pentru că a descoperit ce stimuli sunt necesari fiecăruia pentru a obţine reacţia dorită chiar şi împotriva voinţei lor.

Unul din marile mele „butoane roşii” este cuvântul „trebuie”. Este adevărat că butonul ăsta mi l-am „montat” singur împreună cu reacţia ataşată: „cine şi cu ce autoritate a hotărât că trebuie şi ce se întâmplă dacă nu fac ce trebuie făcut?” Acest buton maschează unul mai periculos (la deşurubarea căruia lucrez) şi anume tendinţa de a mă supune necondiţionat cuiva care a reuşit să-mi pătrundă în minte ca fiind o figură „cu autoritate”: părinte, profesor, poliţist, cadru militar, o persoană mai înaltă în funcţie etc.

„People spend a life time without ever being awake”
– Socrates in Peaceful Warrior