Arhiva etichetelor: motivational

Unii îţi dau aripi, în timp ce alţii îţi pun o piatră de mormânt la cap

Probabil că ai trecut şi tu prin următoarea situaţie:

Ţi-a venit o idee genială sau vrei să pui bazele unui proiect interesant şi discuţi acest lucru cu prietenul tău cel mai bun (sau cu mentorul tău).

Cel mai probabil se poate întâmpla una din cele două situaţii:

Prietenul tau devine şi el entuziastmat. Îţi pune întrebări şi este sincer interesat de ideea ta. Îţi ascultă planurile şi te susţine. Dacă îţi exprimi temeri cu privire la reuşita proiectului, te asigură că are încredere în tine, îţi aminteşte de reuşitele din trecut şi îţi spune că indiferent de rezultat va fi alături de tine şi te va sprijini. După discuţia cu prietenul tău te simţi în stare să muţi munţii!

În cealaltă variantă, discuţia este foarte diferită… Prietenul te sfătuieşte că e bine să fii realist! Foarte mulţi încearcă, însă puţini sunt cei care reuşesc. El crede că este un pic naiv din partea ta să ai aşteptări atât de mari, pentru că în final vei fi doar dezamăgit… Îţi aminteşte de situaţii similare din trecut când ai încercat să cari mai mult decât ai putut duce şi aproape ţi-ai rupt spatele. Te învaţă că este bine să îţi cunoşti limitele, să îţi pui ţeluri mai modeste. Îţi prezintă cazuri cu alţii care au încercat şi nu au reuşit şi te întreabă cum eşti tu mai bun?

În urma acestei discuţii este posibil să te simţi demoralizat. Ideea ta nu mai pare atât de genială. D efapt este de-a dreptul prostească şi o pierdere de timp. Nivelul tău de energie este foarte scăzut şi îi mulţumeşti prietenului tău că te-a salvat de la încă o dezamăgire…

Care dintre cei doi prieteni procedează corect?

Al cărui sfat te-ar ajuta mai mult pe tine personal?

Ce fel de prieten eşti tu?

Eu, de cele mai multe ori, sunt cel „realist”. Dacă cineva îmi prezintă un proiect nou, în mod automat găsesc mii de motive şi probleme pentru care acel proiect nu va reuşi:

„La asta te-ai gândit? Problema asta cum ai rezolvat-o? Ai obţinut aprobările de care ai nevoie? Ai făcut rost de bani? Nu?!?… păi până nu ai soluţiile la toate problemele astea nici nu are sens să te apuci…”

Pentru cei care au mare încredere în părerile mele, practic, le-am înmormântat proiectul şi ideea şi le-am dat şi câteva motive să fie mai depresivi.

În apărarea mea am o oarecare scuză să acţionez în acest fel. Dacă stau să mă gândesc, eu nu-mi pot aminti vreo persoană care să mă fi încurajat şi să aibă încredere în mine că pot face tot ce îmi propun. Din contră, am fost învăţat că viaţa este plină de probleme. Prin urmare singura îmbărbătare de care am beneficiat a fost propria îmbărbătare. Singura forţă motivatoare pentru a lucra la un proiect personal a venit mereu din interior.

Am ajuns cumva la concluzia că dacă ai nevoie de o aprobare exterioară pentru ideile şi proiectele tale, atunci nivelul tău de energie şi motivare este extrem de scăzut şi este improbabil că vei reuşi să duci la bun sfârşit ce ţi-ai propus. Mi se pare deci foarte important să ai încredere în tine şi în forţele tale, să ştii că vei reuşi în ciuda scepticismului celor din jurul tău. Atunci când forţa vine din interiorul tău eşti cu adevărat puternic.

Totuşi, în ultimii ani, am avut plăcerea să lucrez cu nişte oameni deosebiţi în echipe neobişnuite. Deşi nu s-a pus problema de susţinere în proiecte personale, am primit de multe ori cuvinte de apreciere pentru munca depusă, iar o persoană în mod particular îmi spune mereu mulţumesc după fiecare task realizat. Sunt nevoit să recunosc că aceste lucruri mă fac să mă simt extrem de bine şi mi-au lipsit în echipele de lucru anterioare.

O altă amintire interesantă o am despre ziua în care mi s-a spus prima dată „Te iubesc!”. Îmi este greu să descriu exact ce am simţit atunci, însă credeam în acele momente că totul este pefect în lume, că totul va funcţiona şi indiferent ce mi-aş propune să fac, voi avea energia să reuşesc.

În concluzie, cuvintele celor apropiaţi nouă au uneori o putere imensă în a ne afecta starea de spirit. Ne pot ridica la cer, sau ne pot îngropa în mormânt…

Continui să cred că un om cu adevărat puternic şi independent nu îşi schimba starea de spirit în funcţie de o sursă exterioară (cuvintele de încurajare sau de critică). Însă este posibil ca înainte să-ţi descoperi această sursă de energie internă, să ai nevoie de un prieten care să te susţină şi să-ţi amintească să ai încredere în tine.

Atenţie însă, nu vorbesc despre relaţii de co-dependenţă, în care tu ai mereu nevoie de ajutor iar prietenul tău se simte un mare salvator văzându-te pe tine atât de nevoiaş. Vorbesc despre prietenul care te ajută să nu mai ai nevoie de el! Care se asigură că te vei descurca şi atunci când el nu va fi lângă tine să te sprijine.

O să mă opresc aici, însă în posturi viitoare aş vrea să scriu mai în detaliu despre „critica contructivă”, dacă chiar ajută, feedback-ul negativ şi zicala: „Eşti un om care caută soluţii sau doar motive pentru care nu o să reuşeşti?” (Toate acestea au legătură cu „efectul Pygmalion” despre care am citit recent.)

Moartea, un sfârșit sau doar o ușă?

Citeam azi despre un bărbat care și-a înmormântat fiica, iar la ceremonia de înmormântare a recitat o poezie. Bărbatul nu credea în viața de apoi, deci în sinea lui știa că nu-și va mai revedea copilul niciodată.

Acest lucru mi-a atras atenția pentru că eu privesc moartea destul de… detașat. Motivul acestei detașări este că eu cred în viața de după moarte.

Dar dacă este să fiu sincer eu nu știu nimic despre moarte, cel puțin nu în mod direct. Doar ce am citit sau auzit de pe la alții.  Faptul că cred în ceva nu îl face real. Și la fel de bine, faptul că nu crezi, nu înseamnă că nu există.

Nu știu cu siguranță ce anume supraviețuiește morții… corpul în mod evident se dezintegrează, iar sufletul nostru? Cât din el se păstrează? Amintirile? Emoțiile? Esența lui?

Mi se pare îngrozitor să privești Moartea ca pe un mare sfârșit, după care nimic nu mai există. Ar fi cu adevărat crud față de cei care trăiesc o viață de chin și fără sens.

Prefer ideea mai romanțată că moartea este doar o poartă, o mare transformare, dar nu un final absolut. Poate că există reîncarnare (cum par să sugereze unele dovezi), poate că există o întoarcere la Sursă (cum sugerează cei care au „murit temporar” prin sălile de operații).

Dar adevărul este că habar nu am! S-ar putea să fie puf! și gata! Iar eu să mă agăț de ideea de „continuitate a sufletului” doar ca să evit confruntarea inevitabilă cu Finalul.

Viața scurtă și cu un final total și inevitabil are și ea farmecul ei. Face totul mai intens! Nu-ți perminte să pierzi vremea cu tâmpenii, îndeplinind visele altora, trăind după regulile altora sau amânând veșnic ceva ce ți-ai fi dorit să faci dar ți-a fost teamă. Și desigur că îi apreciezi altfel pe cei dragi, a căror experiență este la fel de trecătoare ca și a ta. Cealaltă față a monedei este că poți ajunge să trăiești într-o permanentă criză de timp și teamă că viața este atât de scurtă și atât de fragilă că nu ai timp să le faci pe toate. Poți ajunge să trăiești în teamă, o viață de sclav, încercând pe cât posibil… să nu mori.

Pe de altă parte, dacă devii conștient de esența ta permanentă, care nu a început și nu se va termina vreodată, atunci nu te mai poți teme de propria moarte. Și totodată nici moartea celor dragi nu mai este atât de dramatică, de finală și de nedreaptă. Atunci, orice ai face, nu poți eșua, pentru că ai o eternitate să tot încerci :). Viața devine un mare teren de joacă, pe care te mai și accidentezi uneori. Riscul acum este că o să tărăgănezi lucrurile, că o să minimalizezi importanța propriei vieți și a celor dragi ție, căci dacă nimeni nu moare niciodată, ce rost are să ne agităm atât?

Paradoxal, deși marea majoritate nu credem în viața de după moarte, ne purtăm ca și când am trăi veșnic.

Ești conștient că cineva foarte apropiat ție poate muri în minutele următoare? Ai acceptat mental măcar această realitate? Realizezi că la fel de bine tu ai putea muri subit și pe neașteptate în orice moment? Sau de fapt crezi ca tu ești cumva scutit(ă) de această experiență?

Nu ți se pare extrem de important să conștientizezi realitatea morții și în această conștientizare să înveți cum să trăiești? (decât să te amăgești singur cu: „nu mi se poate întâmpla mie…”)

Nu discuți despre moarte pentru că ești sincer prea ocupat să trăiești? Sau eviți subiectul pentru că ți se pare morbid și te îngrozește de-a dreptul?

Tic… tac… tic… tac… 🙂

Our Deepest Fear…

Our deepest fear is not that we are inadequate.
Our deepest fear is that we are powerful beyond measure.
It is our light not our darkness that most frightens us.
We ask ourselves, who am I to be brilliant, gorgeous,
talented and fabulous?

Actually, who are you not to be?
You are a child of God.
Your playing small does not serve the world.
There’s nothing enlightened about shrinking so that other
people won’t feel insecure around you.

We were born to make manifest the glory of
God that is within us.

It’s not just in some of us; it’s in everyone.
And as we let our own light shine,
we unconsciously give other people
permission to do the same.

As we are liberated from our own fear,
Our presence automatically liberates others.

—Marianne Williamson

Dreptul la Lene – Combaterea Dreptului La Munca din 1848

Meseria/munca e brăţară de aur!

Cine nu munceşte nu mănâncă!

Trebuie să munceşti pentru bani!

Trebuie să-ţi găseşti o slujbă bună şi bănoasă!

Munca e sfântă!

Câte dintre cele mai de sus nu sună a „adevăruri fundamentale” sau cel puţin de bun simţ? Şi cu toate astea nu sunt :). Sunt doar condiţionări impuse unei anumite categorii de oameni.

Mi-a trimis cineva zile trecute un eseu scris de un francez în anul 1880 pentru vremea de atunci şi deşi lucrurile s-au mai schimbat un pic capitalismul a rămas acelaşi. Alergătura la fabrică a fost înlocuită cu fuga după carieră, utilajele grele cu birouri (cutii) luxoase, dar în spatele cărora se asunde aceiaşi idee:

Dacă vrei să ajungi CEO pâna la 30 de ani şi conceptul viaţă „after working hours” îţi este străin nu citi următoarea lucrare: Paul Lafargue – „Dreptul La Lene”

„Să lenevim în toate, în afară de iubire şi băutură, în afară de lenevie” – Lessing