Arhiva etichetelor: moarte

Există viață după moarte?

Ai putea considera că sunt morbid și că am o fascinație exagerată pentru moarte.

La această remarcă nu pot decât de observ că moartea este un fenomen real, prin care vom trece cu toții mai devreme sau mai târziu, iar refuzul de a discuta sau măcar de a te gândi la acest femonen, arată, după mine, o frică adâncă față de fenomenul morții. Mai este desigur și superstiția că gândindu-te așa des la moarte o să îi grăbești sosirea.

Cum am mai scris și în alte posturi aici pe blog, o mare parte din acțiunile noastre sunt motivate de frică. Iar dacă urmărești să afli originea acestei frici, de cele mai multe ori ajungi la frica de moarte. Prin urmare, deși poate refuzi să te gândești sau să accepți, aproape întreaga viață o trăiești în umbra morții, încercând pe cât posibil să întârzii acest eveniment.

Avansez ideea, defapt nu tocmai originală, că pentru a putea trăi o viață plină si bogată, este necesar să înțelegi și accepți pe cât posibil fenomenul morții, pentru că numai atunci vei putea trăi din dragoste de viață și nu din frica de moarte.

Cele două moduri de a trăi sunt foarte diferite. Atunci când trăiești cu frica morții, acțiunile tale sunt extrem de grijulii, fară riscuri și tinzi să accepți compromisuri și suferință pe care nu le-ai accepta altfel. Continui, de exemplu, să lucrezi într-o slujbă care nu îți aduce nici o satisfacție, pentru că îți e teamă că vei eșua în viață făcând ceea ce te inspiră cu adevărat. Refuzi să inițiezi proiecte, pentru că în caz de eșec rămâi fără bani și experiența ta aici pe Pământ poate deveni foarte dificilă. La fel, nu întinzi o mână de ajutor celor în nevoie, pentru că îți pare că ai prea puțin ca să împarți și cu alții.

Cum ar fi dacă ai ști că moartea este doar întoarcerea unei pagini? Că nu există greșeli „fatale”, că oricând poți să înveți din orice experiență și poți „reveni” să încerci ceva diferit? Cum ar fi dacă nu te-ai mai teme de moartea proprie? Dar și a celor dragi ție? Cum ți-ai trăi viața atunci?

Mi se pare deci extrem de important să investighezi fenomenul morții și dacă supraviețuiești într-o formă sau alta.

Principalul argument pe care l-am tot auzit, când eram mic, împotriva teorieri supraviețuirii a fost: „Dacă cineva ar fi supraviețuit sigur s-ar fi întors să ne spună, nu?”

Acest argument presupune că acestă întoarcere ar trebui să fie cumva posiblă și că comunicarea între cele două lumi s-ar face cu ușurință. Faptul că eu, momentan, nu mă pot duce și nu pot comunica direct cu cineva din Australia (de exemplu), nu implică faptul ca toți australienii nu mai există. Deci lipsa comunicării cu „lumea de dincolo” nu este dovadă în sine că lumea de dincolo nu este reală (într-un mod sau altul). Oricum nu poți dovedi că ceva nu există. Poți presupune doar că ceva nu există, până la proba contrarie.

Dar chiar și așa, se pare că există dovezi și mărturii că oameni s-au întors să ne spună și nu numai, dar ne și trimit în continuu mesaje despre experiența de dincolo de moarte.

Aceasta a fost o descoperire șocantă pentru mine, deoarece luasem de bună lipsa oricăror dovezi serioase despre existența „lumii de dincolo”.

In cartea sa „Science and the Afterlife Experience: Evidence for the Immortality of Consciousness”, autorul Chris Carter prezintă o colecție impresionantă de dovezi care nu pot fi explicate cu ușurință ca fraudă, sau percepții extra senzoriale (ESP).

Foarte interesant este un caz în care unul dintre oamenii care investigau teoria supraviețurii a murit, iar apoi, timp de aproape 30 de ani, a trimis mesaje prin care a încercat să demonstreze nu doar că a supraviețuit, dar și că și-a păstrat (dacă nu îmbunătățit) capacitățile intelectuale. Este vorba despre Frederic W. H. Myers. Acest caz nu poate fi demonstrat fals cu ușurință pentru că Myers, fiind cercetător în acest domeniu, știa ce fel de contra argumente se vor aduce împotriva acestor comunicări, și atunci a creeat o metodologie care să facă aceste argumente invalide. Procesul este de-a dreptul fascinant, iar pentru mine a fost argumentul devastator că Myers, sau o copie fidelă a intelectului său, a supraviețuit morții și era capabil să comunice cu noi.

Dacă ești un așa zis „sceptic”, cel mai probabil vei desconsidera ce ai citit până acum ca fiind imposibil și neștiințific, fară a studia multitudinea de materiale puse la dispoziție de Chris Carter și fără a lua în considerare implicațiile mecanicii cuantice.

În continuare o să presupun ca acceptat, „cu dovezi suficiente„, faptul că mintea/conștiința noastră supraviețuiește morții. Ce implică acest lucru?

În primul rând implică faptul că TU, cu experiența și memoriile tale, ești o entitate care nu poate fi distrusă prin procesul morții. Prin urmare, ceea ce faci acum în viață, contează! fie că este distructiv sau constructiv, există o continuitate și, în termeni cât se poate de reali, vei culege ce ai semănat. Ți-ai folosit viața ca să distrugi și să asuprești pe alții și cumva ai „scăpat” să ajungi bătrân? Se pare că moartea nu este un burete care va șterge toate astea. În același fel, dacă ai fost o fire blândă și ai încercat pe cât posibil să ajuți și să fii constructiv, deși mulți poate „te-au luat de prost”, nici aceste experiențe nu vor fi uitate sau șterse de către moarte. Țin să precizez că nu există dovezi sau comunicări care să implice că cineva o să te pedepsească pentru „faptele rele”, ci mai degrabă este un mecanism „cauză-efect”. De exemplu dacă îți dai cu ciocanul peste degete, degetele te dor. Ele nu se răzbună și nu te pedepsesc, ci doar răspund la lovitura de ciocan.

O a doua implicare importantă are legătura cu suferința pentru pierderea celor dragi. La un anumit nivel este normal să îți fie dor de ei, pentru că nu mai poți comunica cu ei, nu îi mai poți strânge în brațe și atunci le simți lipsa, dar la un alt nivel, ei nu au „dispărut” în neant, nu au fost „distruși”. Este mai degrabă ca atunci când cineva drag a plecat foarte departe și momentan comunicarea nu mai este posibilă. Eu, dacă îmi păstrez în mare ideile de acum, o să fac tot posibilul să comunic cu câteva persoane, după ce am murit, imediat ce o să-mi dau seama cum se face acest lucru. (Dovezile indică faptul că nu este tocmai ușor, iar rezistența noastră și negarea acestor fenomene nu ajută…). Iar un fapt amuzant este că unele comunicate sugerează că durează ceva timp până îți dai seama că „ai murit”.

Cartea lui Chris Carter mi-a dat și câteva motive de îngrijorare care au subliniat și mai tare cât de important este modul în care îți petreci experiența aici pe Pământ.

În mod specific, capitolul care analizează documentația disponibilă despre „apariții” (fantome/spirite). Acceptând că acestea există (vezi cartea pentru argumentele pro si contra), se pare că aceste spirite sunt cumva „blocate” într-o acțiune repetitivă… Și nu îmi pot imagina nimic mai greu de suportat, decât să fii blocat într-o stare veșnică de „replay”, în care, în fiecare zi, faci aceeași plimbare prin grădină ad nauseam. Din fericire, toate cazurile prezentate au un sfârșit, deci până la urmă spiritul cel tulburat a găsit o soluție, sau a fost ajutat să scape din acel blocaj, chiar dacă a durat, uneori, zeci de ani.

Spuneam că este important modul în care îți trăiești viața pentru că acest lucru afectează în mod direct experiența ta imediat de după moarte. Acest lucru este dedus din comunicatele primite de la personalitatea Frederic Myers, prezentată anterior. Amintirile, sistemul tău de credințe și cunoștințe (de ex: „toți oamenii sunt răi”) vor contribui la experiența ta. Practic îți vei creea propriul Iad sau Rai, în funcție de ce te aștepți să se întâmple, bazându-te pe amintirile și concluziile tale de când erai „în viață”. Din nou, nu vei rămâne veșnic blocat în acest Rai sau Iad, așa cum sugerează Creștinismul. După un anumit timp îți vei continua „drumul”, fie revenind pe Pământ (ca și nou-născut), fie continuând pe alte tărâmuri. Prin urmare, atunci când cineva a trecut în „partea cealaltă” (a murit), este poate de folos să îi amintești mental sau prin vorbe, că orice experiență ar avea, nu este nevoie să fie blocat acolo. Conștiința celui decedat, de cele mai multe ori, continuă să perceapă ce se întâmplă, deci va putea recepționa mesajele tale (potrivit comunicatelor primite care descriu experința imediată morții). Deci are logică să comunici verbal ce ai de comunicat.

Deși cazurile prezentate de Carter mi-au răspuns la multe întrebări legate de procesul morții, au dus la alte întrebări.

De exemplu, vârsta la care ai murit pare să se „propage” în experiența ta de după moarte. Mie mi se pare „nedrept”, pentru că nu te poți aștepta să înțelegi mare lucru din ce se întâmplă în jurul tău atunci când poți privi totul doar prin ochi de copil.

O altă problemă nerezolvată, este că moartea nu deblochează automat amintirile dintr-o viață anterioară, limitându-ți prin urmare cunoștințele și experiența la ultima ta încarnare. Prin urmare contează dacă ai murit înainte sau după ce sistemul tău de credințe a inclus un studiu asupra morții, chiar dacă într-o viață anterioară poate ai fost medium și teoria supraviețuirii a fost evidentă pentru tine. La fel, cum ziceam, contează dăcă ai fost copil sau nu, chiar dacă poate în vieți anterioare ai ajuns până la o vârstă înaintă.

Desigur, faptul că nu înțeleg cum se rezolvă aceste „probleme” nu înseamnă că o soluție simplă nu există: de exemplu ajutor extern de la o altă conștiință care își amintește lucruri pe care tu le-ai uitat.

Concluzii

Continuitatea conștiinței după moarte nu a fost dovedită irevocabil și nu știu dacă va putea fi dovedită vreodată. Însă mormanul de dovezi și experimente care vin în sprijinul teoriei supraviețuirii au dovedit, în mintea mea, că moartea nu înseamnă sfârșitul conștiinței umane, cum zic englezii: „proven beyond a reasonable doubt” (dovedit dincolo de orice îndoiala rezonabilă).

Desigur există și multe cazuri false, în care frauda este folosită pentru a extrage bani sau foloase materiale de la rudele îndurerate. Tehnicile cum ar fi „cold reading”, mentalismul, hipnoza/sugestia pot explica și expune ca fraudă unele cazuri de „comunicare cu morții”. Însă Chris Carter se concentrează în cartea lui asupra acelor cazuri, unde aceste explicații nu sunt satisfăcătoare, cel mai puternic caz fiind desigur Frederic Myers, care se aștepta ca mesajele transmise de el să fie privite cu scepticism și atunci a facut tot posibilul să elimine orice posibilitate de fraudă, conștientă sau nu.

Recomand ca fiind foarte importantă si de citit! cartea lui Chris Carter, disponibilă pe Amazon în format Kindle.

Moartea, un sfârșit sau doar o ușă?

Citeam azi despre un bărbat care și-a înmormântat fiica, iar la ceremonia de înmormântare a recitat o poezie. Bărbatul nu credea în viața de apoi, deci în sinea lui știa că nu-și va mai revedea copilul niciodată.

Acest lucru mi-a atras atenția pentru că eu privesc moartea destul de… detașat. Motivul acestei detașări este că eu cred în viața de după moarte.

Dar dacă este să fiu sincer eu nu știu nimic despre moarte, cel puțin nu în mod direct. Doar ce am citit sau auzit de pe la alții.  Faptul că cred în ceva nu îl face real. Și la fel de bine, faptul că nu crezi, nu înseamnă că nu există.

Nu știu cu siguranță ce anume supraviețuiește morții… corpul în mod evident se dezintegrează, iar sufletul nostru? Cât din el se păstrează? Amintirile? Emoțiile? Esența lui?

Mi se pare îngrozitor să privești Moartea ca pe un mare sfârșit, după care nimic nu mai există. Ar fi cu adevărat crud față de cei care trăiesc o viață de chin și fără sens.

Prefer ideea mai romanțată că moartea este doar o poartă, o mare transformare, dar nu un final absolut. Poate că există reîncarnare (cum par să sugereze unele dovezi), poate că există o întoarcere la Sursă (cum sugerează cei care au „murit temporar” prin sălile de operații).

Dar adevărul este că habar nu am! S-ar putea să fie puf! și gata! Iar eu să mă agăț de ideea de „continuitate a sufletului” doar ca să evit confruntarea inevitabilă cu Finalul.

Viața scurtă și cu un final total și inevitabil are și ea farmecul ei. Face totul mai intens! Nu-ți perminte să pierzi vremea cu tâmpenii, îndeplinind visele altora, trăind după regulile altora sau amânând veșnic ceva ce ți-ai fi dorit să faci dar ți-a fost teamă. Și desigur că îi apreciezi altfel pe cei dragi, a căror experiență este la fel de trecătoare ca și a ta. Cealaltă față a monedei este că poți ajunge să trăiești într-o permanentă criză de timp și teamă că viața este atât de scurtă și atât de fragilă că nu ai timp să le faci pe toate. Poți ajunge să trăiești în teamă, o viață de sclav, încercând pe cât posibil… să nu mori.

Pe de altă parte, dacă devii conștient de esența ta permanentă, care nu a început și nu se va termina vreodată, atunci nu te mai poți teme de propria moarte. Și totodată nici moartea celor dragi nu mai este atât de dramatică, de finală și de nedreaptă. Atunci, orice ai face, nu poți eșua, pentru că ai o eternitate să tot încerci :). Viața devine un mare teren de joacă, pe care te mai și accidentezi uneori. Riscul acum este că o să tărăgănezi lucrurile, că o să minimalizezi importanța propriei vieți și a celor dragi ție, căci dacă nimeni nu moare niciodată, ce rost are să ne agităm atât?

Paradoxal, deși marea majoritate nu credem în viața de după moarte, ne purtăm ca și când am trăi veșnic.

Ești conștient că cineva foarte apropiat ție poate muri în minutele următoare? Ai acceptat mental măcar această realitate? Realizezi că la fel de bine tu ai putea muri subit și pe neașteptate în orice moment? Sau de fapt crezi ca tu ești cumva scutit(ă) de această experiență?

Nu ți se pare extrem de important să conștientizezi realitatea morții și în această conștientizare să înveți cum să trăiești? (decât să te amăgești singur cu: „nu mi se poate întâmpla mie…”)

Nu discuți despre moarte pentru că ești sincer prea ocupat să trăiești? Sau eviți subiectul pentru că ți se pare morbid și te îngrozește de-a dreptul?

Tic… tac… tic… tac… 🙂

Viaţa unui om…. rezumat!


Te naşti şi prima interacţiune cu această lume sunt palmele pe care ţi le trage doctorul. Bine ai venit!

Urmează apoi câţiva ani de pură încântare în care nu ai nimic de făcut decât să te minunezi de lumea din jur şi de degetele de la picioare.

Apoi trebuie să te duci la şcoală, să înveţi să toceşti şi să-ţi măreşti capacitatea de memorare.

Apoi trebuie să mergi la liceu, unde înveţi să toceşti şi mai mult şi îţi ascuţi şi un pic inteligenţa găsind noi căi să copiezi.

Apoi trebuie să faci o facultate, căci cine mai eşti în ziua de azi fără o facultate? Cum să obţii o slujbă bună şi sigura?

Apoi trebuie să te angajezi, să lucrezi din greu. Trebuie să te scoli în fiecare dimineaţă şi să faci acelaşi lucru din nou şi din nou pentru a strânge banii de pensie şi pentru concediul ocazional odată la doi ani. Ajungi încet încet să te gândeşti doar la pensie iar vârsta de pensionare se mută tot mai târziu.

Apoi ieşi la pensie iar acum trebuie să te bucuri de viaţă. Doar că eşti prea bătrân şi bolnav şi banii se duc pe medicamente. Nu-ţi rămâne decât să-ţi îndrumi copiii să înveţe şi mai multă carte, să muncească şi mai mult şi să facă şi mulţi bani decât tine ca să aibă la pensie.

Apoi mori. La revedere!

PS: din filmul Office Space:
– Peter you’re in deep shit! You’re supposed to come in on Saturday. What were you doing?
– Michael! I did nothing! I did absolutely nothing! And it was everything that I thought it could be!

Carlos Castaneda – Don Juan’s Teachings


Am dat azi peste Carlos Castaneda.

Printr-o coincidenţă (dacă există aşa ceva) ce am citit până acum se leagă oarecum de postul precedent.

You don’t have time, my friend. That is the misfortune of human beings. None of us have sufficient time. Your acts cannot possibly have the flair, the power, the compelling force of the acts performed by a man who knows that is fighting his last battle on Earth.

We are all going to die. There is something out there waiting for me, for sure; and I will join it, also for sure. Use it! Focus your attention on the link between you and your death, without remorse or sadness or worrying. Focus your attention on the fact that you do not have time and your acts flow accordingly. Let each of your acts be the last battle on earth. Only under those conditions your acts will have the rightful power. Otherwise they will be, for as long as you shall live, the acts of a timid man. There is no time for timidity, simply because timidity makes you cling to something that exists only in your thoughts.[…] Our death is waiting and this very act we’re performing now may well be our last battle on earth.”

Discuţiile despre moarte sunt de multe ori considerate tabu. Ne place să ne credem nemuritori. Vedem oameni în jurul nostru murind dar aşa ceva nu ni se poate întâmpla şi nouă… Doar cuvântul în sine poate evoca imagini oribile, pline de durere şi suferinţa (pe care nu le avem cumva din mass media şi filmele de la Hollywood??).

Castaneda (prin învăţăturile lui don Juan) personifică Moartea şi sugerează să o tratezi ca pe un mare înţelept care stă la stânga ta (nu ştiu de ce la stânga…) la distanţă de un braţ şi îţi atrage mereu atenţia să nu pierzi vremea cu tâmpenii, cu remuşcări, regrete, griji şi lucruri neimportante că nu se ştie când îşi va întinde braţul şi te va atinge. Deci când te simţi pierdut întoarce-te către stânga şi întreabă-ţi partenerul de drum care este pasul următor.