Arhiva etichetelor: jurnal

Recomandare film: Her (2013)

movie_herDupă ce Transcendce m-a dezamăgit total, am fost foarte sceptic cu privire la fimul Her.

Deși cele două titluri tratează teme similare, „Her” o face de o mie de ori mai bine și pune accentul pe poveste și pe frământările personajelor și absolut de loc pe efectele speciale. Lucru care mi-a plăcut!

Din punct de vedere științific și tehnologic „Her” are mari probleme care m-au deranjat inițial: ce baterie avea telefonul ăla care mergea non-stop? sau ce fel de computer era necesar pentru a susține acel sistem de operare? Dar cea mai mare problemă a fost când se anunță inteligența artificială ca și când ai spune că azi la micul dejun avem cereale cu lapte! Aici Johny Deep a făcut o treabă mult mai bună, acordândui o importanță majoră, necesară acestui eveniment!

Dar am uitat de toate aceste probleme până la sfârșit, pentru că Samantha (sistemul de operare inteligent) se dovestește a fi cu adevărat super deștept și conștient și urmează cursul „normal” pentru o ființă înzestrată cu super-inteligență, spre deosebire de Transcendence care eșuează lamentabil să impresioneze.

Lăsând deci tehnologia la o parte, „Her” explorează iubirea, relațiile interumane și limitele lor. Te face să meditezi adânc la natura sentimentelor și emoțiilor și ce le face să fie reale și autentice. Finalul este unul care curge natural din poveste și reprezintă poate o viziune în viitorul nostru ca oameni.

Mi-a plăcut să-l văd pe Comodus într-un rol unde nu omoară pe nimeni, i s-a potrivit, deși parcă mă așteptam să lovească pe careva dintr-un moment în altul :D.

Acestea fiind zise, dacă a înțeles cineva ce era cu acele scrisori atât de importante în tot filmul, să îmi spună și mie, că eu nu am înțeles. Erau scrisori „autentice scrise de mână” dictate de un străin? Tocmai pentru a accentua problema autenticității emoțiilor transmise? Sau ce făcea acest scriitor acolo la serviciul lui de zi cu zi?

 

UFOCON București – 10 Mai 2014

2014_05_10_00004Sâmbăta, pe 10 Mai 2014 la Palatul Șuțu din București, a avut loc Conferința UFO 2014 organizată de ASFAN (ASFAN) (ufocon).

Aici am avut plăcerea să îl întâlnesc în persoană pe domnul General Emil Străinu, un om cu foarte multe de povestit și prea puțin timp. În public, pentru ceva vreme, a fost si Alexandru Mironov, cel care mi-a aprins pasiunea pentru informatică cu emisiunea TV: „A doua Alfabetizare”.

În panoul de vorbitori au fost membrii ASFAN ( președintele ASFAN Dan Farcaș, directorul executiv ASFAN Gheorghe Cohal), membri ai aviației române (comandor Marcel Smoleanu, colonel Platon Strejea), doamna Cristina Aldea (președinta filialei din Köln (Germania) a ASS – Societatea de cercetări în Arheologie, Astronautica și SETI condusă de Erich von Däniken) și desigur domnul Emil Străinu.

Tot timpul m-am întrebat de ce fenomenul OZN pare să se întâmple doar pe teritoriul Statelor Unite, iar această conferință mi-a demonstrat că se întâmplă și la noi, doar că nu este raportată la fel de des.

Ca și în afară, atunci când un cadru militar este martor al unor evenimente ce nu pot fi explicate cu ușurință, este fie redus la tăcere, fie ridiculizat și marginalizat. Acesta este și motivul pentru care deși există mulți martori, foarte puțini sunt dispuși să depună marturie în mod public și sub numele real.

Se poate deci concluziona că există la nivel planetar/global, o structură care se ocupă de secretizarea și mușamalizarea acestor fenomene. Ordinele vin „de foarte sus” sunt prompte și desigur nu se discută. Interesant este că peste tot în lume ordinele sună aproximativ la fel: „Nu ați văzut nimic, acest fenomen nu a avut loc, această ședință nu s-a ținut!”

Fără a se putea dovedi o legătură clară, cei care „vorbesc” sau „pun întrebări”, sunt transferați sau, în cazuri mai dramatice, se sinucid. Acest lucru a fost prezentat doar ca explicație la întrebarea: „Dacă acest fenomen este real, de ce nu vorbește nimeni!?”

Domnul Dan Farcaș, a avut o prezentare generală fenomenului OZN, din care rezulta că este un fenomen global și rapoarte există dealungul istoriei, devenind mai dese în timpul confruntărilor armate (războaielor).

Au fost amintite câteva cazuri dramatice, cu foarte mulți martori și cu confirmare atât vizuală cât și radar. Toate acestea pot fi găsite pe internet și în cărțile de specialitate pentru cei interesați. Probabil că vor apărea și pe site-ul ASFAN cât și pe site-ul conferinței.

Deși eram deja familiar cu aproape toata informația prezentată, am fost bucuros să constat că există un interes pentru fenomenul OZN și un grup de oameni a făcut efortul de a organiza această conferință și de a aduce martori direcți care să își poată prezenta experieța, dar și ridiculizarea prin care au trebuit să treacă.

Am fost mirat de faptul că aproape toata lumea era trecută de vârsta a doua. Probabil trebuie să înaintezi ceva în viață ca să treci peste teama de a fi ridiculizat sau este nevoie să aștepți să ieși la pensie înainte să-ți poți spune povestea fără să îți compromiți cariera.

Conferința a fost foarte concentrată pe câteva cazuri, prezentate în detaliu de martori. Am fost lăsat cu impresia ca s-a dorit demonstrarea faptul ca fenomenul OZN este unul real și care merită studiat. Eu sunt deja convins de asta și deci mă așteptam să trecem mai departe la întrebarea: „OK, nu suntem singuri în Univers, am fost și suntem vizitați. Ce facem acum? Care este situația în prezent?” Lucruri care au fost atinse doar tangential. Spre meritul prezentatorilor, s-au limitat doar la experiența directă și la fenomene care putea fi dovedite sau sunt foarte bine documentate. Un lucru sensibil, altfel riscând să se ridiculizeze acest eveniment pentru „speculații grandioase fără o bază reală”.

După mine, fenomenul ONZ nu poate fi discutat izolat, pentru ca este strâns cuplat de tehnologia avansată, la care publicul nu are access (lucru amintit de altfel și de domnul Străinu). Este legat deasemenea de această structură globală care menține secretizarea și care ar fi motivația din spatele acestui lucru. Și nu în ultimul rând este legată de natura realității în care trăim, locul nostru în Univers și adevărata noastră istorie care poate ar schimba „echilibrul puterii pe glob”.

A fost sugerat că tehnologia este mult avansată, poate atât de avansată încât noi nu îi mai putem face față. Aici nu pot fi de acord. Câtă vreme mai sunt oameni care mor de foame, de sete și de boli curabile, înseamnă că tehnologia nu a avansat încă suficient! (Cel puțin nu în domeniul public). Motivația că „oamenii nu sunt pregătiți pentru această tehnologie” nu face decât să ne țină pe loc și să mențină „status quo”: cei în putere să rămână în putere. Și atunci nici o tehnologie care ar putea împuternici toți oamenii de pe planetă, nu va fi facută publică decât cu picătura și după ce a fost deja depășită.

În concluzie: fenomenul OZN este unul real. Nu se poate spune clar (cu informația de până acum), dacă ce s-a observat este de origine terestră sau nu. Dar acest fenomen este doar „vârful iceberg-ului” și deci o mică parte din informația ocultată față de publicul larg.

Ca vești bune: se pare că de prin 2008 există un efort de a desecretiza și publica informațiile despre OZN adunate de guvernele diferitelor țări. O țară care încă se lasă rugată fiind SUA. Pe lângă asta, marea majoritate a oamenilor accepta acum ideea ca nu suntem singuri în Univers, deci secretizarea acestei informații pe motiv ca ar produce panică nu mai are sens. (Nu ca panica ar fi fost vreodata motivul real…)

Sper deci să ne vedem la UFOCON București 2015, cu un public mult mai larg și cu mai multe informații aduse în domeniul public!

Eu am întotdeauna dreptate! Iar răspunsul meu este întodeauna cel corect!

pawn_drawingAm devenit aproape obsedat de a avea dreptate. Îmi argumentez părerile cu grijă și de obicei mă asigur că pot aduce referințe considerate științifice sau cel puțin logice, pentru argumentele mele.

Dacă încerci să mă contrezi, ar fi bine să fii pregătit, căci am să te îngrop într-un munte de documentație.

Sunt uneori „tipul ăla care crede că le știe pe toate” și care poate fi extrem de arogant și enervant: încercam și noi să facem o glumă dar apare el și „ne explică cum stă treaba defapt!”

Mi-am petrecut ultimii ani citind destul de mult din domenii diferite, încercând să descifrez modul în care funționează lumea. Credeam că am înțeles asta deja, însă aveam să descopăr că m-am înșelat.

Mi-am format deci o nouă viziune, urmărind linii de gândire care nu sunt în general acceptate. Am descoperit că dincolo de materialele publicate în jurnalele științifice, în documentare sau în manualele de școală, există un ocean de informații care este practic ignorat. Și nu pentru că ar fi greșit, ci pentru că pur și simplu este… nepopular. (Ca acei compozitori geniali care mor în obscuritate în timp ce Lady Gaga „e acum la modă!”. – dacă ești fan Lady Gaga, gândește-te atunci la Justin Bieber, iar dacă esți fan J.B. nu ai ajuns atât de departe în acest articol.)

Problema cu a avea întodeauna dreptate este că te face rigid. Te fixează. Ajungi să-ți fie teamă să gresești sau să te aventurezi dincolo de ceea ce cunoști, pentru că nu vrei să riști „să-o dai în bară” și să pari un idiot! Unui om care le știe pe toate nu îi este permis să greșească. Și atunci devi defensiv și îți aperi cu îndârjire părerile. Devi dogmatic.

Când îți este teamă să greșești te-ai oprit și din învățat. Ca atunci când ai vrea să fii expert în dans, dar te simți prea ridicol să treci prin perioada în care ești grațios ca o maimuță înfometată. Teama de ridicol… în ochii cui?

Mai este și zicala care sună mult mai bine în engleză:

„Do you want to be right? Or do you want to be happy?”

Recent am aflat altceva, care m-a pus din nou pe gânduri și care mi-a smuls preșul atât de solid fixat de sub picioare. Acest „ceva” sună cam așa:

„Dacă doi oameni sunt deacord asupra unui lucru, atunci acel lucru este real!”

Asta înseamnă că „realitatea” în care eu am scriu acest articol este un acord colectiv al mai multor oameni, în care ești și tu, cititorul.

Dar mai înseamnă și că „realitatea” nu este unică! Dacă te răzgândești și creezi noi acorduri între tine și alte persoane vei experimenta o altă realitate. (Huh?! Încearcă să aplici logica pe chestia asta să vezi cum merge…)

Din acest motiv, când ajugi să crezi că ai mereu dreptate, că le știi pe toate, îti este imposibil să te mai răzgândești! Devi prins în acea realitate de care ești atât de convins, fie că îți place sau nu. Iar dacă nu îți place, vei avea dreptate, dar nu vei fi fericit. În mintea ta nu mai este loc pentru miracole, pentru momente de magie, pentru că totul este bine ordonat, totul are o cauză și un efect și este deci perfect predictibil.

Flexibilitatea pare să fie cheia. Cu cât accept mai repede că ceea ce cred că știu este complet irelevant, cu atât devin mai puțin rigid și îmi va fi mai ușor să mă adaptez, să „schimb canalul” și am experiențe diferite.

Cuvântul „imposibil” ar trebui scos din dicționar sau explicat ca „ceva ce nu poate fi experimentat în realitatea în care ești acum, dar dacă te răzgândești devine perfect posibil într-o nouă realitate”. Ca într-un vis!

În vis nu are nici o importanță ce se întâmplă. Câtă vreme ești în acel vis totul are o logică impecabilă, chiar dacă zbori istantaneu de la servici, la casa unde ai copilărit și toți pretenii tăi mici sunt acolo, gata să se joace cu tine…

Cine poate spune că și această așa numită „realitate” nu este tot un vis și că ce are sens aici este complet „irațional” într-o supra-realitate în care eu acum dorm?

Este cineva care poate fi de acord cu această idee și deci să o facem… reală :)?

Sper că da… Nu vreau să fiu nebun și ridicol de unul singur!

 

Prieteni cu beneficii

A sosit vremea să mă țin de o promisiune mai veche și să rescriu un post despre „relația de cuplu”.

În primul rând, un scurt istoric.

După majoritatea definițiilor, am avut o singură „prietenă” și nici nu sunt un tip înconjurat de o mulțime de prieteni. Și atunci, ce mă face să cred că ce am eu de spus are vreo legătură cu realitatea?

Ei bine, mă consider un student al firii umane, al emoțiilor și al sentimentelor noastre. Mă întreb de ce oamenii fac alegerile pe care le fac, cum își aleg partenerii și de ce unii au succes iar alții nu?

Propria mea experiență a fost educativă, dar nu aș spune de succes. Am învățat multe „așa nu!” și câteva „așa da!”

Dea-lungul timpului am urmărit niște cupluri „model”, care păreau au descoperit secretul, dar în final am fost dezamăgit. Impresiile mele „din afară” erau din nou idei romantice, care nu reflectau realitatea.

Mitul „friend zone”

În „tratatele” despre seducție se spune că nu vrei să ajungi să ți se spună: „hai să fim doar prieteni!” pentru că asta înseamnă defapt: „nu există absolut nici cea mai mică șansă ca noi doi să facem vreodată sex!” și desigur că nu vrei să ajungi acolo, nu?

Sunt câteva lucruri ascunse în paragraful de mai sus, idei considerate adevărate, dar care merită analizate mai îndeaproape.

Seducția!

Cu riscul de a fi crud, trebuie să-ți spun că seducția este arta de a-l prosti pe celălalt să se culce cu tine sau, dusă la extrem, arta de a-l face pe celălalt sclavul tău, manipulându-i emoțiile.

Dacă nu mă crezi, caută câteva articole pe tema „cum să seduci” și citește dincolo de cuvintele sclipitoare.

După mine, seducția nu are nimic de a face cu iubirea sau cu prietenia dintre doi oameni.

Și asta mă aduce la un alt presupus adevăr: „prietenii nu fac sex”. Doua mari motive sunt date aici:

1) pentru că ne cunoaștem atât de bine nu mai există nici un mister între noi și deci nici un fel de atracție sexuală

2) dacă totuși trecem de primul motiv, atunci când apare sexul în relație ceva se schimbă, cei doi încearcă să devină interesanți (sau să mențină interesul) și deci nu mai pot fi prieteni.

O a treia idee presupusă adevărată este că motivul pentru care folosești seducția pentru a intra într-o relație cu cineva este ca să poți face sex.

În concluzie, mitul: „friend zone” se bazează pe faptul că în seducție trebuie să devii Dl. Perfect, Făt Frumos, Cavalerul în Alb și tipul cu bun gust de care femeia să se poată îndrăgosti și să-și rupă hainele de pe ea, cât mai repede cu putință. Un pahar de vin ajuta la crearea și menținerea acestor iluzii.

Desigur că nu poți fi „tipul cu bun gust” făță de o prietenă care știe că îți este greu să-ți asortezi până și șosetele… Prietenii te cunosc cu bune și cu rele și nu ai cum să pari sexy în fața lor, nu?

Cum să-ți faci o „prietenă”?

Ăsta este poate subiectul pe care l-am studiat cel mai intens, și unii ar spune că fără prea mare folos.

Rețeta clasică este simplă:

– îți cauți potențiale partenere
– te faci cât de frumos poți
– te duci la „întâlniri”
– speri că o să „agăți” pe cineva care va deveni „a ta”

Sunt desigur multe variații pe această temă, de la modul în care faci cunoștință inițial și îți dai seama că te interesează până la încercările (uneori disperate) de a te face observat, dar mai devreme sau mai târziu vei merge la o „întâlnire!”.

Și aici apare problema…

Acum se întâlnesc două falsuri… domnul Perfect și femeia Minune, fiecare sperând că îl va păcăli pe celălalt înainte să se dea de gol. Iar de aici se va naște ceva frumos: o iubire veșnică și sinceră între două măști. Cum te poți baza pe faptul că nevoia de apreciere există din abundență și la celălalt, niște complimente bine plasate îți vor aduce multe „bile albe”. Când nici ciorapii nu poți să îi împerechez o să mă bucur dacă cineva îmi complimentează modul în care m-am îmbrăcat, nu? Nu chiar… dar anticipez.

Problema sincerității

Din cele de mai sus putem trage următoarea concluzie: sinceritatea dăunează grav vieții sexuale!

Deși multă lume ridică în slăvi sinceritatea între oameni, mai ales în construirea unei relații, adevărul este cu totul altul.

Pot fi sincer cu numele meu, cu ocupația mea, cu muzica preferată și cu faptul că te găsesc interesantă, dar nu pot fi sincer cu adevăratul motiv pentru care am venit  la întâlnire și anume: „așa în mare, din ce pot să văd, cred ca ar fi minunat dacă am trece direct la sex. Mă simt ridicol că stau aici cu bățul în fund, încercând să fiu ceva ce nu sunt, dar dacă acesta este protocolul…. trebuie să-l urmez.”

Întâlnirile (datingul) ar trebui interzise și șterse din memoria colectivă a omenirii! Ce te-ai face fără „dating”? Fără acest protocol, descoperit la TV și în revistele pentru liceeni și pe care îl repetăm cu toții inconștient? Cum ar fi să mergi la cineva să îi zici ceva de genul:

Nu știu de ce, dar din toată mulțimea asta de oameni, tu mă atragi! Nu-mi pot lua ochii de la tine! Iar când mă apropii de tine am o senzație de plăcere, sângele îmi fierbe în vene și îmi vine să te strâng tare în brațe! Atât de tare încât să-ți simt inima cum bate!”

Ăăăămmm…. ești cam naiv! Aici în lumea civilizată nu-ți place de cineva așa pe nepusă masă… sunt niște pași de urmat! Mai întâi trebuie să mergem la întâlniri unde ne testăm abilitatea de a vorbi nimicuri de suprafață, apoi poate încercăm o atingere așa pe fugă și pe ascuns și mai apoi decidem dacă putem merge mai departe! Mai uită-te și tu pe YouTube să înveți cum se face!

Suntem atât de protocolari la aceste întâlniri încât sufletele noastre nu se întâlnesc defapt niciodată.

Oamenii se pot întâlni și pot decide să facă sex doar în condiții social acceptabile și respectând un protocol, altfel ar fi bine să se simtă vinovați pentru abaterea de la cale și să nu o mai repete!

De ce avem nevoie de relația de cuplu, iar mai târziu, de căsătorie?

Dacă ne uităm sub fusta romantismului vom descoperi adevăratul motiv, iar acesta este frica.

Frica de a nu rămâne singur, frica de a fi respins, frica de a nu fi iubit… toate acestea sunt alinate de contractul relației de cuplu. Eu sunt cu cineva! Pe mine cineva mă iubește!

Ne folosim de relația de cuplu ca măsură de siguranță. Vrem să fim siguri că cuiva îi pasă, că cineva va fi acasă în pat diseară. Și această motivație este suficient de puternică încât pot accepta să sufăr și să-mi petrec timpul lângă un om cu care poate m-am simțit minunat dar acum abia îl mai suport!

Cred că dacă nu ne-am mai teme de singurătate atunci relațiile de cuplu și căsătoriile ar fi ceva foarte rar și cu adevărat profund.

De ce ne căutăm un partener?

Dacă totul este atât de complicat, atât de fals și atât de corupt, de ce insistăm totuși? De ce ne tot căutam un partener?

Mult timp am crezut că este nevoia de a fugi de singurătate, de a fi împreună cu cineva și desigur nevoia de sex, dar acum cred este este defapt nevoia de intimitate.

Este nevoia de a putea fi tu însuți cu cineva. Complet relaxat, destins, fără tensiuni, manipulări și trucuri mentale. Să poți fi profund dar și complet idiot uneori. Să poți fi vulnerabil dar și sprijin la nevoie. Să poți fi sincer dar și capabil să respecți sinceritatea celuilalt. Să te simți acceptat și să accepți, la rândul tău, fără să judeci.

Am fost învățați că menținând o urmă de mister vom păstra interesul celuilalt. Te vezi ca o carte cu un număr limitat de pagini și nu vrei ca celălalt  să te citească prea repede și apoi să fugă îngrozit! De aici poate pleacă și ideea că nu poate exista atracție între prieteni. Însă dacă ești sincer, și renunți la jocurile de suprafață, la roluri, la convenții și la manipulările emoționale, ai putea să descoperi că tu ești mai degrabă ca un lac care poate fi explorat în profunzime. Un lac ale căror limite poate nici măcar tu nu le cunoști.

Deci fii sincer! În totalitate. Lasă prieteniile să evolueze și relațiile să se schimbe și nu te limita la o „relație de cuplu”.

Eu nu sunt încă suficient de puternic încât să mă dezbrac public de secrete, dar poate voi fi într-o zi. Până atunci, mă poți cunoaște doar fragmentar și superficial și poți vedea doar părțile pe care nu mă tem să ți le arăt.

Într-o lume nouă

Ai încercat vre-odată să-ţi imaginezi cum ar fi să trăieşti într-o lume utopică? Unde nu mai există bani şi deci nu mai există sărăcie şi nu mai este nevoie să munceşti sau să fii o rotiţă în mecanismele societăţii?

Eu am încercat… şi este foarte greu! Oare ce o să fac? Cu ce o să-mi umplu timpul? Care mai este provocarea?

Discutam problema aceasta pe un forum şi am făcut observaţia că munca îi face pe oameni fericiţi, le dă un scop, ceva de făcut, o provocare şi că într-o societate utopică, unde nu mai este nici un fel de dramă, unde lupta pentru supravieţuire nu mai are sens… am fi extrem de plictisiţi. Am zace în pat toată ziua şi ne-am îndopa cu mâncare.

Însă un altă persoană a comentat că am o idee eronată. Şi dacă nu cred, atunci să fac următorul experiment: unui grup de copii să le spun că nu mai au teme de făcut, că nu trebuie să facă nici un fel de treabă şi că sunt liberi să facă absolut ce doresc cât timp doresc, iar apoi să mă uit să văd ce se întâmplă: plictiseala nu va apărea niciodată la copii.

Avea dreptate! Copiii încă mai ştiu să se joace şi să se bucure pur şi simplu de viaţă. Noi adulţii îi facem serioşi şi îi pregătim pentru o slujbă şi pentru responsabilităţile grele care îi aşteaptă. Scoatem joaca din copii şi cu cât o facem mai repede cu atât suntem mai mândri de noi şi de progeniturile noastre. Acum pare ridicol ca la 30 ani să te joci, nu?! Am văzut şi mulţi părinţi care nu ştiu să se joace cu copiii… de cele mai multe se „prostesc” şi se poartă cu copilul ca şi când ar avea un handicap mental. Am uitat arta de a ne juca şi în acest sens copiii sunt nişte buni învăţători dacă le-am da atenţie şi am realiza importanţa jocului!

Am ajuns nişte oameni maturi apăsaţi de griji, blazaţi şi serioşi, plini de bune maniere şi convenţii de trai în comun. O copie după o copie dupa o copie… după o copie…

Cred că un copil nu are nici o problemă să îşi imagineze viaţa într-o lume unde nu sunt lecţii de făcut, nu trebuie să mergi la şcoală, nu există pedepse, nu există competiţie şi nici violenţă. S-ar juca în continuu!!

Îţi mai aminteşti cum era să aştepţi să ieşi pe afară la joacă? Bucuria pe care o simţeai? Cum nu îţi era foame, nu îţi era frig? Cum trebuia să fii băgat cu forţa în casă? Acum parcă e invers, ieşi afară pentru că trebuie să mai iei aer, pentru că altfel putrezeşti în casă, dar bucuria parcă s-a pierdut.

O lume nouă… unde ne jucăm tot timpul, cu toată lumea…

Nu e posibil, zici? Cineva trebuie să muncească? Cineva trebuie să facă de mâncare? Cineva trebuie să facă curat?

Oh, suntem atât de buni să descriem ce nu este posibil.

Hai să ne imaginăm. Să ne prefacem ca atunci când eram mici. Să presupunem că printr-o metodă misterioasă toate problemele au fost rezolvate şi nimeni nu mai trebuie să muncească iar mâncarea şi o locuinţă sunt disponibile oricui, oricând gratuit!

Ce ai face atunci? Ce ai face?

Cele mai multe răspunsuri sunt: „nu ştiu!” Un răspuns care ne arată cât de mult ne-a fost suprimată creativitatea.

Pentru început, eu mă văd petrecând timp în natură. Undeva la munte, lângă o pădure. Aer curat şi un miros puternic de toamnă. Linişte. Se aude doar vântul şi păsările. Aş petrece aşa câteva zile, până mă detoxific de energia oraşului. Iar apoi… la joacă!!

Mi-aş găsi nişte parteneri de joacă cu care să fac drumeţii. La munte peisajul este maiestous. Şi acum nu este nici o grabă. Poţi merge încet, atât cât este comfortabil. Te poţi opri să te odihneşti, să faci o poză, să bei apă de izvor, să miroşi o floare. Nu te grăbeşti nicăieri, nu trebuie să ajungi nicăieri. Nu se termină weekend-ul, nu te aşteaptă serviciul, nu ai nici un termen limită care să te apese, nu ai la tine un portofel din care banii se împuţinează. Eşti aici şi acum cu muntele şi colegii de joacă. M-aş putea juca mult timp aşa…

Apoi aş învăţa să zbor. Cu avioane mici de agrement. Am fost mereu curios cum te simţi când zbori. Am avut câteva vise în care am zburat şi dacă este asemănător… merită!

Iniţial am crezut că aş petrece mult timp citind… dar cred că cititul ar dispărea. Nu ar mai avea sens să citeşti despre ceva când poţi să experimentezi acel lucru în mod direct!

Aş fii mult mai sportiv, dar nu în sensul în care îl ştim noi astăzi. Ci aşa cum îl ştiam când eram copii: alergând de colo colo, jucându-ne ceva!

Ai văzut că adulţii nu mai aleargă? Dacă vezi un adult alergând sunt doar câteva lucruri care îţi trec prin cap:
– a furat ceva
– fuge să prindă autobuzul
– sau face jogging într-un program de fitness

Nu ţi s-ar părea ciudat să vezi un adult alergând pe lângă tine fără un motiv evident şi întemeiat? Dar nu şi copiii… Copiii pot să alerge oricând, oriunde fără nici un motiv. Nimeni nu este îngrijorat şi nimeni nu caută o explicaţie… doar sunt copii!

M-aş juca jocuri în apă! Tot felul! Cu minge sau fără minge, în râu, în lac sau în mare. Aş lua doi trei prieteni şi aş pleca în larg cu mic vapor pentru câteva zile. Suficient de departe cât să vezi doar apă în jurul tău.

Iar când mi s-ar face foame aş mânca legume sau fructe culese proaspăt! Fără mâncare gătită.

În joaca noastră am începe să facem tot felul de experimente. Dar nu pentru a obţine un rezultat, ci pur şi simplu să vedem ce se întâmplă. Am fi curioşi. Pentru că nu există bani, nu mai există nici premii, nici concurenţă şi nici patente, ne-am putea juca împreună şi am împărţi impresii legate de jocurile noastre. Am colabora inventând jocuri tot mai complexe şi mai creative şi, cine ştie, poate uneori ceva foarte util poate rezulta din jocurile noastre.

Creativitatea noastră ar fi descătuşată şi cred că jocurile noastre ar evolua rapid şi natural către culmi pe care nici nu ni le putem imagina astăzi. Într-adevăr… plictiseala nu ar exista într-o astfel de lume.

Tu ce ai face într-o lume unde banii nu contează şi eşti liber să faci ce îţi doreşti?