Arhiva etichetelor: hipnoza

În afara cutiei

Când te naști în această realitate ți se pune o cutie în cap!

E o cutie mare, albă. Ai loc să te plimbi în ea.

Apoi oameni încep să-ți scrie mesaje pe albul pereților. Prima dată nu le înțelegi, dar le vezi mereu și mereu, așa că ajungi să le accepți.

„Numele tău este Ilie”

„El este tatăl tau, iar ea este mama ta.”

„Ești un băiețel”

„Ai ochii albaștri”

„Ești cel mai frumos copil”

Și tot așa, zi cu zi, pereții se umplu de mesaje pe care le vezi mereu și mereu. Ele devin lumea ta, adevărul tău suprem, filtrul prin care tu înțelegi realitatea.

Ți se spune cine ești și ce ești.

La un moment dat cineva îți scrie pe un perete: „Ești bărbat!” O remarcă aparent nevinovată și o evoluție naturală de la „băiețel”, dar acest nou mesaj te îngustează, te limitează, te constrânge… pentru că dacă ești bărbat sunt anumite așteptări pe care trebuie să le îndeplinești… atlfel nu ești un bărbat autentic. Trebuie să îți întemeiezi o familie, trebuie să aduci bani în casă, trebuie să fi mereu puternic, trebuie să fi în competiție cu alți bărbați și multe alte „trebuie”.

Pe alt perete scrie: „Ești creștin!”, deci pentru tine nu mai există viață după moarte și orice speranță de contact cu divinitatea trebuie să treacă printr-un reprezentant al bisericii (dacă ți-ai platit taxele, desigur).

„Ești un intelectual” și prin urmare trebuie să te reții de la explorarea laturii tale mistice. Ba chiar ai face bine să negi că aceasta există!

Doar poate cel mai tragic este că ți se scrie pe perete ce este posibil și ce nu. Ți se explică ce este iubirea și dacă chiar ai super ghinion și pe cine ai voie să iubești sau nu.

Si apoi ești condamnat să trăiești în cutia (deja mult prea mică), plină de texte atât de adânc imprimate în tine că nu le mai vezi. Atât de adânc imprimate în tine încât le scrijelești și tu în alții într-un mod inconștient și compulsiv.

În tot acest timp, nu vei afla niciodată cine sau ce ai fi putut fi, dacă nu ți se punea cutia-n cap.

În ce masură sunt stăpânul propriilor gânduri?

Noi ca oameni ne mândrim că avem liber arbitru, că suntem liberi să alegem între mai multe opţiuni pe aceea care ne convine cel mai mult, dar oare cât de avărată este această presupunere?

Uitându-mă mai atent în jur (şi la mine) îmi este tot mai evident că marea majoritate a oamenilor sunt nişte roboţi. Fiecare dintre noi avem programul propriu (care este mai mult sau mai puţin asemător cu al celor din jur) iar acest program este blocat într-o buclă infinită.

Prima dată când am dat peste această idee am fost revoltat! (se lansase în execuţie procedura de autoprotecţie a programului meu :D): „Cum? Eu o fiinţă inteligentă să fiu comparată cu un program? Cum să fiu atât de previzibil?” Dar încet încet, învăţând mai multe şi devenind un pic mai atent am dat peste concepte ca:

  • NLP (programare neuro-lingvistica) – care DA se referă la oameni 😀 şi nu la calculatoare
  • sugestie hipnotică
  • reflexe condiţionate
  • comportament compulsiv
  • obiceiuri

Toate aceste concepte pleacă de la premiza că în mintea noastră rulează în continuu un program care poate fi modificat sau pe care dacă îl cunoşti poţi profita de el. Cred că cel mai uşor de înţeles sunt obiceiurile: care sunt atât de greu de schimbat! Când execuţii paşii unui obicei cine crezi că este în control? Tu sau programul mental?

Sau când iei o decizie, raţionalizezi că ai considerat toate opţiunile şi consecinţele lor atât cât te ajută intelectul dar… de cele mai multe ori doar îţi găsesti justificări pentru decizia pe care ai luat-o deja cu mult timp înainte :). Pe această premiză se bazează industria reclamelor: implantarea unei sugestii hipnotice cât mai adând în capul tău unde se va lua decizia de a cumpăra iar apoi la suprafaţa tu îţi vei găsi singur zeci de motive care să-ţi demonstreze ce idee bună ai avut să cumperi cutare şi cutare.

Mă uit la mine şi cred sunt ceea ce se numeşte „tech junkie„: dacă e un gadget cu multe butoane, care face multe chestii şi are un număr imens de setări… trebuie să fie al meu! Nu contează dacă îmi trebuie sau nu, imediat mintea mea caută şi, dacă nu găseste, inventează o gramadă de situaţii unde un astfel de „device” se va dovedi extrem de util! Uneori râd de domnişoarele care pierd ore întregi la „shopping” dar dacă aş avea un fond de bani nelimitat nu aş mai pleca din magazinele „high-tech!” 😀

Suntem supuşi non-stop mesajelor hipnotice: reclamele de la TV, de pe stradă, de la radio, ascunse în filme, care ne modelează ideea de success, de frumuseţe, de ce avem cu adevărat nevoie, de cine ar trebui să ne temem, ce este acceptabil şi ce nu. Şi dacă reuşeşti cumva să scapi de astea sigur ai un prieten care şi-a cumpărat un „gadget cool” cu care a venit să se laude şi începi să salivezi…

Asta mă face să mă întreb, în viaţa de zi cu zi, cât sunt „eu” şi cât sunt: obiceiuri, răspuns reflex învăţat cândva demult, o falsă nevoie indusă de o reclamă sau presiunea socială, o condiţionare culeasă în copilărie, o reacţie la un sentiment vag de nesiguranţă.

În filmul „Peaceful Warrior” este o replică: „mind is a reflex organ”. Mintea ştie doar să reacţioneze în mod reflex la o situaţie aşa cum a fost programată: nu gândeşte, nu răspunde în cunoştinţă de cauză ci reacţionează urmând un tipar învăţat în trecut. Cred că de aici a apărut şi conceptul de „pushing my buttons”: cu cât ai multe butoane cu atât eşti mai prins în reacţii incontrolabile, iar cine îţi ştie butoanele… ei bine este păpuşarul tău :). Acest concept este foarte bine ilustrat în filmul „Eagle Eye” unde o inteligenţa artificială manipulează oamenii pentru că a descoperit ce stimuli sunt necesari fiecăruia pentru a obţine reacţia dorită chiar şi împotriva voinţei lor.

Unul din marile mele „butoane roşii” este cuvântul „trebuie”. Este adevărat că butonul ăsta mi l-am „montat” singur împreună cu reacţia ataşată: „cine şi cu ce autoritate a hotărât că trebuie şi ce se întâmplă dacă nu fac ce trebuie făcut?” Acest buton maschează unul mai periculos (la deşurubarea căruia lucrez) şi anume tendinţa de a mă supune necondiţionat cuiva care a reuşit să-mi pătrundă în minte ca fiind o figură „cu autoritate”: părinte, profesor, poliţist, cadru militar, o persoană mai înaltă în funcţie etc.

„People spend a life time without ever being awake”
– Socrates in Peaceful Warrior