Arhiva etichetelor: frica

Există viață după moarte?

Ai putea considera că sunt morbid și că am o fascinație exagerată pentru moarte.

La această remarcă nu pot decât de observ că moartea este un fenomen real, prin care vom trece cu toții mai devreme sau mai târziu, iar refuzul de a discuta sau măcar de a te gândi la acest femonen, arată, după mine, o frică adâncă față de fenomenul morții. Mai este desigur și superstiția că gândindu-te așa des la moarte o să îi grăbești sosirea.

Cum am mai scris și în alte posturi aici pe blog, o mare parte din acțiunile noastre sunt motivate de frică. Iar dacă urmărești să afli originea acestei frici, de cele mai multe ori ajungi la frica de moarte. Prin urmare, deși poate refuzi să te gândești sau să accepți, aproape întreaga viață o trăiești în umbra morții, încercând pe cât posibil să întârzii acest eveniment.

Avansez ideea, defapt nu tocmai originală, că pentru a putea trăi o viață plină si bogată, este necesar să înțelegi și accepți pe cât posibil fenomenul morții, pentru că numai atunci vei putea trăi din dragoste de viață și nu din frica de moarte.

Cele două moduri de a trăi sunt foarte diferite. Atunci când trăiești cu frica morții, acțiunile tale sunt extrem de grijulii, fară riscuri și tinzi să accepți compromisuri și suferință pe care nu le-ai accepta altfel. Continui, de exemplu, să lucrezi într-o slujbă care nu îți aduce nici o satisfacție, pentru că îți e teamă că vei eșua în viață făcând ceea ce te inspiră cu adevărat. Refuzi să inițiezi proiecte, pentru că în caz de eșec rămâi fără bani și experiența ta aici pe Pământ poate deveni foarte dificilă. La fel, nu întinzi o mână de ajutor celor în nevoie, pentru că îți pare că ai prea puțin ca să împarți și cu alții.

Cum ar fi dacă ai ști că moartea este doar întoarcerea unei pagini? Că nu există greșeli „fatale”, că oricând poți să înveți din orice experiență și poți „reveni” să încerci ceva diferit? Cum ar fi dacă nu te-ai mai teme de moartea proprie? Dar și a celor dragi ție? Cum ți-ai trăi viața atunci?

Mi se pare deci extrem de important să investighezi fenomenul morții și dacă supraviețuiești într-o formă sau alta.

Principalul argument pe care l-am tot auzit, când eram mic, împotriva teorieri supraviețuirii a fost: „Dacă cineva ar fi supraviețuit sigur s-ar fi întors să ne spună, nu?”

Acest argument presupune că acestă întoarcere ar trebui să fie cumva posiblă și că comunicarea între cele două lumi s-ar face cu ușurință. Faptul că eu, momentan, nu mă pot duce și nu pot comunica direct cu cineva din Australia (de exemplu), nu implică faptul ca toți australienii nu mai există. Deci lipsa comunicării cu „lumea de dincolo” nu este dovadă în sine că lumea de dincolo nu este reală (într-un mod sau altul). Oricum nu poți dovedi că ceva nu există. Poți presupune doar că ceva nu există, până la proba contrarie.

Dar chiar și așa, se pare că există dovezi și mărturii că oameni s-au întors să ne spună și nu numai, dar ne și trimit în continuu mesaje despre experiența de dincolo de moarte.

Aceasta a fost o descoperire șocantă pentru mine, deoarece luasem de bună lipsa oricăror dovezi serioase despre existența „lumii de dincolo”.

In cartea sa „Science and the Afterlife Experience: Evidence for the Immortality of Consciousness”, autorul Chris Carter prezintă o colecție impresionantă de dovezi care nu pot fi explicate cu ușurință ca fraudă, sau percepții extra senzoriale (ESP).

Foarte interesant este un caz în care unul dintre oamenii care investigau teoria supraviețurii a murit, iar apoi, timp de aproape 30 de ani, a trimis mesaje prin care a încercat să demonstreze nu doar că a supraviețuit, dar și că și-a păstrat (dacă nu îmbunătățit) capacitățile intelectuale. Este vorba despre Frederic W. H. Myers. Acest caz nu poate fi demonstrat fals cu ușurință pentru că Myers, fiind cercetător în acest domeniu, știa ce fel de contra argumente se vor aduce împotriva acestor comunicări, și atunci a creeat o metodologie care să facă aceste argumente invalide. Procesul este de-a dreptul fascinant, iar pentru mine a fost argumentul devastator că Myers, sau o copie fidelă a intelectului său, a supraviețuit morții și era capabil să comunice cu noi.

Dacă ești un așa zis „sceptic”, cel mai probabil vei desconsidera ce ai citit până acum ca fiind imposibil și neștiințific, fară a studia multitudinea de materiale puse la dispoziție de Chris Carter și fără a lua în considerare implicațiile mecanicii cuantice.

În continuare o să presupun ca acceptat, „cu dovezi suficiente„, faptul că mintea/conștiința noastră supraviețuiește morții. Ce implică acest lucru?

În primul rând implică faptul că TU, cu experiența și memoriile tale, ești o entitate care nu poate fi distrusă prin procesul morții. Prin urmare, ceea ce faci acum în viață, contează! fie că este distructiv sau constructiv, există o continuitate și, în termeni cât se poate de reali, vei culege ce ai semănat. Ți-ai folosit viața ca să distrugi și să asuprești pe alții și cumva ai „scăpat” să ajungi bătrân? Se pare că moartea nu este un burete care va șterge toate astea. În același fel, dacă ai fost o fire blândă și ai încercat pe cât posibil să ajuți și să fii constructiv, deși mulți poate „te-au luat de prost”, nici aceste experiențe nu vor fi uitate sau șterse de către moarte. Țin să precizez că nu există dovezi sau comunicări care să implice că cineva o să te pedepsească pentru „faptele rele”, ci mai degrabă este un mecanism „cauză-efect”. De exemplu dacă îți dai cu ciocanul peste degete, degetele te dor. Ele nu se răzbună și nu te pedepsesc, ci doar răspund la lovitura de ciocan.

O a doua implicare importantă are legătura cu suferința pentru pierderea celor dragi. La un anumit nivel este normal să îți fie dor de ei, pentru că nu mai poți comunica cu ei, nu îi mai poți strânge în brațe și atunci le simți lipsa, dar la un alt nivel, ei nu au „dispărut” în neant, nu au fost „distruși”. Este mai degrabă ca atunci când cineva drag a plecat foarte departe și momentan comunicarea nu mai este posibilă. Eu, dacă îmi păstrez în mare ideile de acum, o să fac tot posibilul să comunic cu câteva persoane, după ce am murit, imediat ce o să-mi dau seama cum se face acest lucru. (Dovezile indică faptul că nu este tocmai ușor, iar rezistența noastră și negarea acestor fenomene nu ajută…). Iar un fapt amuzant este că unele comunicate sugerează că durează ceva timp până îți dai seama că „ai murit”.

Cartea lui Chris Carter mi-a dat și câteva motive de îngrijorare care au subliniat și mai tare cât de important este modul în care îți petreci experiența aici pe Pământ.

În mod specific, capitolul care analizează documentația disponibilă despre „apariții” (fantome/spirite). Acceptând că acestea există (vezi cartea pentru argumentele pro si contra), se pare că aceste spirite sunt cumva „blocate” într-o acțiune repetitivă… Și nu îmi pot imagina nimic mai greu de suportat, decât să fii blocat într-o stare veșnică de „replay”, în care, în fiecare zi, faci aceeași plimbare prin grădină ad nauseam. Din fericire, toate cazurile prezentate au un sfârșit, deci până la urmă spiritul cel tulburat a găsit o soluție, sau a fost ajutat să scape din acel blocaj, chiar dacă a durat, uneori, zeci de ani.

Spuneam că este important modul în care îți trăiești viața pentru că acest lucru afectează în mod direct experiența ta imediat de după moarte. Acest lucru este dedus din comunicatele primite de la personalitatea Frederic Myers, prezentată anterior. Amintirile, sistemul tău de credințe și cunoștințe (de ex: „toți oamenii sunt răi”) vor contribui la experiența ta. Practic îți vei creea propriul Iad sau Rai, în funcție de ce te aștepți să se întâmple, bazându-te pe amintirile și concluziile tale de când erai „în viață”. Din nou, nu vei rămâne veșnic blocat în acest Rai sau Iad, așa cum sugerează Creștinismul. După un anumit timp îți vei continua „drumul”, fie revenind pe Pământ (ca și nou-născut), fie continuând pe alte tărâmuri. Prin urmare, atunci când cineva a trecut în „partea cealaltă” (a murit), este poate de folos să îi amintești mental sau prin vorbe, că orice experiență ar avea, nu este nevoie să fie blocat acolo. Conștiința celui decedat, de cele mai multe ori, continuă să perceapă ce se întâmplă, deci va putea recepționa mesajele tale (potrivit comunicatelor primite care descriu experința imediată morții). Deci are logică să comunici verbal ce ai de comunicat.

Deși cazurile prezentate de Carter mi-au răspuns la multe întrebări legate de procesul morții, au dus la alte întrebări.

De exemplu, vârsta la care ai murit pare să se „propage” în experiența ta de după moarte. Mie mi se pare „nedrept”, pentru că nu te poți aștepta să înțelegi mare lucru din ce se întâmplă în jurul tău atunci când poți privi totul doar prin ochi de copil.

O altă problemă nerezolvată, este că moartea nu deblochează automat amintirile dintr-o viață anterioară, limitându-ți prin urmare cunoștințele și experiența la ultima ta încarnare. Prin urmare contează dacă ai murit înainte sau după ce sistemul tău de credințe a inclus un studiu asupra morții, chiar dacă într-o viață anterioară poate ai fost medium și teoria supraviețuirii a fost evidentă pentru tine. La fel, cum ziceam, contează dăcă ai fost copil sau nu, chiar dacă poate în vieți anterioare ai ajuns până la o vârstă înaintă.

Desigur, faptul că nu înțeleg cum se rezolvă aceste „probleme” nu înseamnă că o soluție simplă nu există: de exemplu ajutor extern de la o altă conștiință care își amintește lucruri pe care tu le-ai uitat.

Concluzii

Continuitatea conștiinței după moarte nu a fost dovedită irevocabil și nu știu dacă va putea fi dovedită vreodată. Însă mormanul de dovezi și experimente care vin în sprijinul teoriei supraviețuirii au dovedit, în mintea mea, că moartea nu înseamnă sfârșitul conștiinței umane, cum zic englezii: „proven beyond a reasonable doubt” (dovedit dincolo de orice îndoiala rezonabilă).

Desigur există și multe cazuri false, în care frauda este folosită pentru a extrage bani sau foloase materiale de la rudele îndurerate. Tehnicile cum ar fi „cold reading”, mentalismul, hipnoza/sugestia pot explica și expune ca fraudă unele cazuri de „comunicare cu morții”. Însă Chris Carter se concentrează în cartea lui asupra acelor cazuri, unde aceste explicații nu sunt satisfăcătoare, cel mai puternic caz fiind desigur Frederic Myers, care se aștepta ca mesajele transmise de el să fie privite cu scepticism și atunci a facut tot posibilul să elimine orice posibilitate de fraudă, conștientă sau nu.

Recomand ca fiind foarte importantă si de citit! cartea lui Chris Carter, disponibilă pe Amazon în format Kindle.

Eu sunt mai bun decât tine!

Am o părere extrem de bună despre mine!

Sunt frumos, sunt deștept, fac ceea ce îmi place în viață și am aproape tot ce îmi doresc.

Acest respect de sine ridicat s-a schimbat dintr-o încredere în resursele personale în ideea că: „Eu sunt un geniu, într-o lume de incompetenți!„.

Am ajuns să folosesc tot mai des (în vorbă sau în gând) remarci de genul:

„Nu mai am răbdare pentru toți proștii…”

„Doamne, oamenii sunt atât de plictisitori…”

„Cutare sau cutare este complet incompetent și nu înțeleg de ce trebuie să lucrăm împreună.”

„De câte ori trebuie să mai explic rahatul ăsta, care este extrem de simplu?!”

„Nu am timp de problemle astea mărunte!”

„Este doar un/o (vânzator/instalator/taximetrist/birocrat/lucrător/mecanic/etc…). Atâta îl/o ajută capul.”

„Wow, ești incredibil de prost/proastă…”

„Timpul meu este mult prea important ca să mi-l pierd cu tine!”

Schimbarea s-a produs subtil și pe nesimțite, iar eu în tot acest timp m-am considerat, bine înțeles, un suflet blând și răbdător cu o misiune importantă în viață. Privind înapoi au fost câteva semnale de alarmă, pe care însă le-am ignorat pentru ca eu am tot timpul dreptate!

Probabil că aș fi continuat pe drumul meu, complet inconștient de noul „complex de superioritate”, dacă nu aș fi primit în dar cartea lui Daniel Zărnescu: „Pe mine mă cheamă George”. Deși este vândută ca un manual de seducție, am fost suprins să constat că  tratează în mod serios probleme de auto-dezvoltare și în mod particular de comunicare.

Daniel, prin textul său, îți pune în față o oglindă unde poți vedea mai clar automatismele tale, mesajele și comunicarea inconștientă pe care o ai cu cei din jur. Astfel am devenit și eu conștient de părerea general proastă pe care o am față de marea majoritate a oamenilor și cum acest lucru afectează interacțiunile mele cu „celălalt”.

Nu știu dacă mă voi schimba, însă acest simplu fapt că am devenit conștient de aceste automatisme, măcar îmi dă opțiunea să fac ceva în acest sens. Totodată sunt nevoit să îmi imaginez că, în ciuda carismei și personalității mele atractive, sunt perceput ca un nesuferit insuportabil :).

Interesant este că proiecțiile pe care le fac eu asupra celor din jur spun mai multe despre mine decât despre „ei” și ele se reflectă înapoi. Oamenii, în marea majoritate a cazurilor, se comportă așa cum te aștepți să se comporte.

În realitate, adevărul este că nu-l cunosc pe cel fața mea, și nici nu-l voi cunoaște dacă este „doar un prost care nu merită efortul”. Nu știu povestea vieții lui, cum a ajuns unde este astăzi, care îi sunt aspirațiile și visele sau care sunt temerile lui. Și poate cel mai important, atitudinea mea ostilă sau nepăsătoare mă împiedică să-i percep „spiritul” și să avem o comunicare „de la suflet la suflet”.

Și tot eu sunt cel care se vaită ca lumea este atât de nepăsătoare!!!

Viața, o experiență trăită în frică

Lectura de astă seară de din-nainte de culcare, m-a făcut să-mi dau seama cum marea noastră majoritate, dacă nu chiar toți, ne trăim viața guvernați de frică.

Cu foarte puține excepții pe care le voi menționa mai târziu, dacă te uiți suficient de „adânc” o să observi că motivația din spatele acțiunilor tale este frica. „Frica” sună prea laș, așa că am inventat o denumire mai romantică: „nevoia de securitate” sau „dorința de siguranță”.

Să luăm căsătoria de exemplu. Am avut recent o dezbatere pe tema aceasta, și motivul cel mai important pentru care „trebuie” să te căsătorești, este siguranța (atât materiala cât și emoțională). Într-un mod nu foarte surprinzător, iubirea nu a intrat în discuție deloc. Căsătoria este o formă de asigurare împotriva sentimentelor trecătoare, împotriva bolii sau împotriva neputinței la bătrânețe. Mi se pare corect să concluzionez că oamenii se căsătoresc… de frică! 🙂

Probabil cel mai evident, și mai ușor de înghițit exemplu este mersul „la muncă”. Din păcate aproape toți oamenii își urăsc locul de muncă! Un job la care să mergi cu drag, rămâne pentru majoritatea doar un ideal la care visează. Și atunci… de ce scoală în fiecare dimineață și aleargă descreierați și semi-adormiți spre birouri? Ai ghicit… pentru că le este frică. Le este frică de ce o sa se întâmple dacă nu mai au servici. Ce o să mănânce? Cu ce o să plătească facturile? Cu ce o să-și mai cumpere micile plăceri?

Un alt exemplu la fel de ușor de văzut (la alții) este continuarea unei relații care în mod evident nu mai are nici un viitor, pentru că îți este frică, nu-i așa, să nu rămâi singur. Dacă nimanui n-o să-i mai placă de tine? Dacă o să fie extrem de dureroasă despărțirea? Mă tem…

Este însă mult mai dificil să sesizezi frica atunci când imaginea de sine ți-ar putea fi afectată. Refuzi să spui adevărul, pentru ca ți-e frică ce o să creadă celalți despre tine dacă află ce gândești cu adevărat și atunci îți construiești scuze inteligente ca:

– nu vreau să-l rănesc
– este nepoliticos să spun asta
– aș fi un om rău dacă i-aș spune adevărul
– fiecare avem micile noastre secrete
– ar fi devastat dacă i-aș spune ce gândesc

De fapt, într-un fel, proiectezi propria ta fragilitate asupra ceiluilalt, iar asta îți permite ție să scapi basma curată, ba chiar să mai arați (măcar în proprii ochi) ca un erou. Toți sunt niște sensibli, și este desigur datoria ta morală să-i protejezi ascunzându-le adevărul (așa cum îl vezi tu).

Mergând mai departe… „Bani albi, pentru zile negre!”, este o altă zicală care ascunde frica. Deși sunt complet de acord cu ea, și încerc să o respect, recunosc că teama de a rămâne fără bani (și de a înfrunta viața în această situație) este principalul motivator din spatele „înțelepciunii” zicalei de mai sus.

Teama de a greși, este un alt bun exemplu, deși este un pic ne-naturală. Defapt teama de greșeli este un răspuns condiționat de pedepsele des aplicate în trecut când rezultatul experiențelor tale nu a convenit „celor mari”.

Aproape oriunde te uiți în jurul tău ești înconjurat de frică, mascată în diferite forme de violență, autoritate, conformism, ipocrizie sau lașitate.

Poate singurele momente în care frica dispare cu desăvârșire sunt atunci când iubești sincer. (Îmi pare rău că am ajus să adaug calificativul de „sincer”, dar cuvântul „iubire” este atât de terfelit în zilele noastre încât am simțit nevoia de clarificare).

Dar să iau și niste exemple „de acasă”…

M-am lasat cu greu convins de fratele meu să deschid acest blog. Indiferent de motivele inventate pe moment, invariabil mi-a fost teamă de ce-or să creadă alții, iar apoi m-am îngrijorat că nu am nimic care să merite spus, că mesajul meu este lipsit de valoare.

Deși am ajuns un pic mai departe față de unde am plecat, sunt în continuare subiecte pe care nu le voi aborda (din politețe – încerc eu să-mi auto explic) într-un mediu public.

Alteori mi se întâmplă să tac, și să nu spun ce gândesc, pentru a evita o posibilă confruntare, căreia mă tem că nu i-aș putea face față, și desigur, postarea pe blog, este mult mai „în siguranță” decât prezentarea unui subiect unei audiențe reale unde feedback-ul poate fi instantaneu, și nu tocmai măgulitor…. deci… mai am de lucru.

Ah, și mi s-a mai spus că sunt un „control freak” (lucru pe care nu am sa-l contrazic). Nevoia excesivă de control își are desigur originile în teama că dacă „Doamne ferește” se întâmplă ceva neprevăzut? Ce fac atunci? (Sugerează totodată și o lipsă de încredere în resursele proprii de a face față oricărei situații așa cum se prezintă, atunci când se prezintă).

Credit: ideile și gândurile de mai sus mi-au fost insuflate de Adrian Nuță (Oceanul din Picătura de Apă), Krishnamurti (The First and Last Freedom), un post recent al Elei și o prietenă care este suficient de amabilă să-mi fie oglindă, chiar dacă nu-mi convine mereu ce văd în ea (și pentru asta îi mulțumesc).