Arhiva etichetelor: egoismul

Eu sunt mai bun decât tine!

Am o părere extrem de bună despre mine!

Sunt frumos, sunt deștept, fac ceea ce îmi place în viață și am aproape tot ce îmi doresc.

Acest respect de sine ridicat s-a schimbat dintr-o încredere în resursele personale în ideea că: „Eu sunt un geniu, într-o lume de incompetenți!„.

Am ajuns să folosesc tot mai des (în vorbă sau în gând) remarci de genul:

„Nu mai am răbdare pentru toți proștii…”

„Doamne, oamenii sunt atât de plictisitori…”

„Cutare sau cutare este complet incompetent și nu înțeleg de ce trebuie să lucrăm împreună.”

„De câte ori trebuie să mai explic rahatul ăsta, care este extrem de simplu?!”

„Nu am timp de problemle astea mărunte!”

„Este doar un/o (vânzator/instalator/taximetrist/birocrat/lucrător/mecanic/etc…). Atâta îl/o ajută capul.”

„Wow, ești incredibil de prost/proastă…”

„Timpul meu este mult prea important ca să mi-l pierd cu tine!”

Schimbarea s-a produs subtil și pe nesimțite, iar eu în tot acest timp m-am considerat, bine înțeles, un suflet blând și răbdător cu o misiune importantă în viață. Privind înapoi au fost câteva semnale de alarmă, pe care însă le-am ignorat pentru ca eu am tot timpul dreptate!

Probabil că aș fi continuat pe drumul meu, complet inconștient de noul „complex de superioritate”, dacă nu aș fi primit în dar cartea lui Daniel Zărnescu: „Pe mine mă cheamă George”. Deși este vândută ca un manual de seducție, am fost suprins să constat că  tratează în mod serios probleme de auto-dezvoltare și în mod particular de comunicare.

Daniel, prin textul său, îți pune în față o oglindă unde poți vedea mai clar automatismele tale, mesajele și comunicarea inconștientă pe care o ai cu cei din jur. Astfel am devenit și eu conștient de părerea general proastă pe care o am față de marea majoritate a oamenilor și cum acest lucru afectează interacțiunile mele cu „celălalt”.

Nu știu dacă mă voi schimba, însă acest simplu fapt că am devenit conștient de aceste automatisme, măcar îmi dă opțiunea să fac ceva în acest sens. Totodată sunt nevoit să îmi imaginez că, în ciuda carismei și personalității mele atractive, sunt perceput ca un nesuferit insuportabil :).

Interesant este că proiecțiile pe care le fac eu asupra celor din jur spun mai multe despre mine decât despre „ei” și ele se reflectă înapoi. Oamenii, în marea majoritate a cazurilor, se comportă așa cum te aștepți să se comporte.

În realitate, adevărul este că nu-l cunosc pe cel fața mea, și nici nu-l voi cunoaște dacă este „doar un prost care nu merită efortul”. Nu știu povestea vieții lui, cum a ajuns unde este astăzi, care îi sunt aspirațiile și visele sau care sunt temerile lui. Și poate cel mai important, atitudinea mea ostilă sau nepăsătoare mă împiedică să-i percep „spiritul” și să avem o comunicare „de la suflet la suflet”.

Și tot eu sunt cel care se vaită ca lumea este atât de nepăsătoare!!!

Toţi oamenii sunt egoişti

Dacă stai bine şi te gândeşti o să observi că fiecare om în parte acţionează şi ia decizii despre care el crede că îi vor aduce o stare de bine. Poate fi vorba despre o plăcere fizică, sau o stare mentală sau spirituală de bine.

Să luăm un hoţ de exemplu. El fură pentru a-şi îndeplini o dorinţă (care poate să fie nevoia urgentă de a mânca). În mintea lui, furtul este singura acţiune de care este conştient că îi poate îndeplini dorinţa.

Iar acum să ne uităm la o persoană „altruistă”. Această persoană îşi dedică timpul şi resursele proprii pentru a-i ajuta pe alţii. Si aici sunt două sub cazuri care merită menţionate: cineva care dă pentru a simţii bucuria de a da, de a împărtăsii cu ceilalţi şi cineva care dă pentru că vrea să proiecteze în afară imaginea unui om altruist. Oricum în amblele cazuri cei doi oameni urmăresc tot satisfacerea unei dorinţe personale (ca şi hoţul de mai sus!). Primul om se bucură că a putut fi de ajutor, iar al doilea se foloseşte de imaginea proiectată pentru a-şi îndeplinii alte dorinţe sau pentru că se teme că ar putea fi etichetat drept „egoist”!

Concluzia este că defapt oricum toţi sunt egoişti. Diferenţa este doar în metodele pe care fiecare le foloseşte (sau de care este conştient că există) pentru a obţine acea „stare de bine” sau de confort. Şi desigur „bine” şi „confortabil” înseamnă lucruri diferite de la om la om şi de la moment la moment.

Şi ar mai fi ceva de spus. Să zicem toţi am fi „altruişti” şi am pune pe celălalt înaintea noastră, toţi am ajunge să trăim o mare păcăleală… eu mă străduiesc din răsputeri să-ţi fac ţie pe plac… tu te străduieşti să-mi faci mie pe plac… şi nici unul dintre noi nu se bucură de viaţa aşa cum i-ar face plăcere lui!

Nu ar fi mult mai uşor ca eu să mă ocup ca în primul rând mie să-mi fie bine, iar tu să te ocupi ca ţie să-ţi fie bine iar apoi dacă ne întâlnim, ne înţelegem şi ne hotărâm să interacţionăm să o facem de pe poziţii de egalitate şi sinceritate ştiind că nici unul dintre noi nu trebuie să se prefacă pentru „a-l proteja pe celalalt” pentru că fiecare din noi ştie să aiba grijă de el?

Nu ţi-ar plăcea mult mai mult să ştii că sunt aici acum cu tine pentru că asta este ce îmi place cel mai mult să fac în acest moment, decât să mă „sacrific pentru tine”, să îţi acord atenţia pe care „ţi-o datorez” deşi mintea mea este la meci, la excursia de la munte, la întâlnirea cu prietenii? Preferi să te întrebi mereu „oare se preface? oare este sincer?” decât să ştii că dacă nu ar vrea să fie cu tine ar fi suficient de „egoist” să-ţi spună!

Cred că până la urmă ai de ales între a trăi cu teama de „ce ar putea crede celălalt despre mine” şi a fi sincer. Care din cele două alegeri îţi aduce bucurie/confort? şi pentru cât timp? Cât de conştient eşti de adevăratele motive din spatele alegerii tale?