Arhiva etichetelor: educatie

Eu am întotdeauna dreptate! Iar răspunsul meu este întodeauna cel corect!

pawn_drawingAm devenit aproape obsedat de a avea dreptate. Îmi argumentez părerile cu grijă și de obicei mă asigur că pot aduce referințe considerate științifice sau cel puțin logice, pentru argumentele mele.

Dacă încerci să mă contrezi, ar fi bine să fii pregătit, căci am să te îngrop într-un munte de documentație.

Sunt uneori „tipul ăla care crede că le știe pe toate” și care poate fi extrem de arogant și enervant: încercam și noi să facem o glumă dar apare el și „ne explică cum stă treaba defapt!”

Mi-am petrecut ultimii ani citind destul de mult din domenii diferite, încercând să descifrez modul în care funționează lumea. Credeam că am înțeles asta deja, însă aveam să descopăr că m-am înșelat.

Mi-am format deci o nouă viziune, urmărind linii de gândire care nu sunt în general acceptate. Am descoperit că dincolo de materialele publicate în jurnalele științifice, în documentare sau în manualele de școală, există un ocean de informații care este practic ignorat. Și nu pentru că ar fi greșit, ci pentru că pur și simplu este… nepopular. (Ca acei compozitori geniali care mor în obscuritate în timp ce Lady Gaga „e acum la modă!”. – dacă ești fan Lady Gaga, gândește-te atunci la Justin Bieber, iar dacă esți fan J.B. nu ai ajuns atât de departe în acest articol.)

Problema cu a avea întodeauna dreptate este că te face rigid. Te fixează. Ajungi să-ți fie teamă să gresești sau să te aventurezi dincolo de ceea ce cunoști, pentru că nu vrei să riști „să-o dai în bară” și să pari un idiot! Unui om care le știe pe toate nu îi este permis să greșească. Și atunci devi defensiv și îți aperi cu îndârjire părerile. Devi dogmatic.

Când îți este teamă să greșești te-ai oprit și din învățat. Ca atunci când ai vrea să fii expert în dans, dar te simți prea ridicol să treci prin perioada în care ești grațios ca o maimuță înfometată. Teama de ridicol… în ochii cui?

Mai este și zicala care sună mult mai bine în engleză:

„Do you want to be right? Or do you want to be happy?”

Recent am aflat altceva, care m-a pus din nou pe gânduri și care mi-a smuls preșul atât de solid fixat de sub picioare. Acest „ceva” sună cam așa:

„Dacă doi oameni sunt deacord asupra unui lucru, atunci acel lucru este real!”

Asta înseamnă că „realitatea” în care eu am scriu acest articol este un acord colectiv al mai multor oameni, în care ești și tu, cititorul.

Dar mai înseamnă și că „realitatea” nu este unică! Dacă te răzgândești și creezi noi acorduri între tine și alte persoane vei experimenta o altă realitate. (Huh?! Încearcă să aplici logica pe chestia asta să vezi cum merge…)

Din acest motiv, când ajugi să crezi că ai mereu dreptate, că le știi pe toate, îti este imposibil să te mai răzgândești! Devi prins în acea realitate de care ești atât de convins, fie că îți place sau nu. Iar dacă nu îți place, vei avea dreptate, dar nu vei fi fericit. În mintea ta nu mai este loc pentru miracole, pentru momente de magie, pentru că totul este bine ordonat, totul are o cauză și un efect și este deci perfect predictibil.

Flexibilitatea pare să fie cheia. Cu cât accept mai repede că ceea ce cred că știu este complet irelevant, cu atât devin mai puțin rigid și îmi va fi mai ușor să mă adaptez, să „schimb canalul” și am experiențe diferite.

Cuvântul „imposibil” ar trebui scos din dicționar sau explicat ca „ceva ce nu poate fi experimentat în realitatea în care ești acum, dar dacă te răzgândești devine perfect posibil într-o nouă realitate”. Ca într-un vis!

În vis nu are nici o importanță ce se întâmplă. Câtă vreme ești în acel vis totul are o logică impecabilă, chiar dacă zbori istantaneu de la servici, la casa unde ai copilărit și toți pretenii tăi mici sunt acolo, gata să se joace cu tine…

Cine poate spune că și această așa numită „realitate” nu este tot un vis și că ce are sens aici este complet „irațional” într-o supra-realitate în care eu acum dorm?

Este cineva care poate fi de acord cu această idee și deci să o facem… reală :)?

Sper că da… Nu vreau să fiu nebun și ridicol de unul singur!

 

De ce fugim de telepatie?

Ţi-ai dorit vreodată să fi telepat?

Eu, da! Mi se pare ca ar duce la rezolvarea foarte rapidă a multor probleme.

Cele mai simple fiind desigur problemele de comunicare. Am fi practic forţaţi să renunţăm la faţada politicoasă şi să fim noi înşine… cu bune şi cu rele.

Dacă ţi-aş spune că sunt telepat, şi că te pot „cunoaşte în profunzime”, ai avea curajul să dai ochi cu mine? Ai putea să stai şi să mă priveşti relaxat?

Telepatia este un lucru teribil. Nu mai poţi să minţi! Spui mereu ceea ce gândeşti şi când ai nevoie mare de ceva anume practic strigi în gura mare ce îţi lipseşte. Persoana iubită te-a rănit dar ai vrea ascunzi asta din cauză că ţi-e teamă sa nu te parasească? Nici o şansă… te-ai întâlnit cu cineva cu care chiar NU vroiai să te întâlneşti azi? Nici un folos să mai arborezi un zâmbet şi să porţi o conversaţie de complezenţă… Te sună cineva într-un moment inoportun sau stă mult prea mult în telefon… nu te mai poţi preface ca „e OK…”.

Sinceritate brutală, aş putea spune!

Desigur există şi reversul medaliei, când ai vrea să împărtăşeşti lucruri dincolo de cuvinte. Când o melodie are pentru tine o semnificaţie aparte pe care ai vrea să o perceapă şi „celălalt”. Când, după o lungă perioadă de separare, te vezi cu cineva trag. Când ţi-ai dori, poate, să te „contopeşti” cu persoana iubită.

Deci până la urmă? Dacă ţi-ar oferi acum cineva şansa să deschizi uşa telepatiei în tine, ai face-o? Sau ai prefera să o ţii ermetic închisă?

Eu cred că marea majoritate ar fugi îngroziţi. Îţi dai seama? Să ştii tot ce gândesc ceilalţi despre tine dar nu ţi-au spus niciodată în faţă? Să auzi ţipătul disperat al oamenilor care cerşesc pe marginea străzii? Să percepi în mod acut durerea pe care ai cauzat-o altora (poate ne-intenţionat) prin ce ai zis sau ai făcut? Teribil…

Din păcate, telepatia este un blestem într-o lume înfundată în secrete, în politetuţi, în „civilizaţia din înalta societate”. Ne-ar forţa să vedem poate pentru prima oară dincolo de masca calmă şi bine studiată pe care noi toţi o purtăm.

„Dar eu nu port o mască!!!” te aud gândind… dacă aşa este, atunci eşti un om întreg şi om fericit. Însă mă tem că masca ai purtat-o atât de mult timp încât nici o mai simţi. Când cineva vine pe la tine în vizită alergi repede să faci un pic de curat sau să îţi aranjezi părul? Dacă da… fă cunoştinţă cu masca ta. Un telepat ar vedea imediat prin eforturile tale să pari altceva decât ceea eşti în acest moment.

Mai poţi să te uiţi la chipurile oamenilor în metrou… şi vezi cine îşi poartă „sufletul pe chip” şi cine nu…

Dar să presupunem că ne-am maturizat, că avem suficient respect de sine încât gândurile nerostite de ocară ale altora să nu ne dărâme şi că suntem în sfârşit gata de o comunicare directă şi totală.

Ne-am lovi de un baraj imens. Pentru că nu doar omului „de rând” îi este teamă de telepatie… Cel mai mult se tem acele grupări, organizaţii şi structuri care au un mare interes în a ţine lucrurile secret…

Să începem simplu: îţi poţi imagina o negociere de salariu între telepaţi? Dar lucrul în echipă? Dar împărţirea „task-urilor” şi mai apoi a „laudelor”.

Cum rămâne cu patentele de inventatori? Reţetele secrete pentru diverse băuturi? Codul PIN? Veniturile tale? Fricile tale?

Cum s-ar transforma planurile de război dacă am fi telepaţi? Ar mai fi războiul posibil? Ce s-ar întâmpla cu comunităţile spionaj şi contra-spionaj?

Practic, nimic nu ar mai fi la fel în lumea noastră dacă am putea comunica direct şi total!

Şi atunci, probabil că este un mare interes (la care, din teamă, ne aducem şi noi aportul) să nu descoperim telepatia. Putem să o căutăm, desigur! Însă doar atâta vreme cât ştim că ne uităm în locurile unde aceasta nu există, şi deci nu suntem în pericol să o şi găsim şi să ne facem de râs.

(Ideile din acest articol nu sunt tocmai originale. Defapt e posibil ca cineva să le recunoască foarte clar din cartea lui Ingo Swan – Penetration, carte pe care o recomand cu căldură oricărei persoane interesată de telepatie şi poate de conceptul ceva mai general al „non-localităţii conştiinţei umane”)

 

 

 

Unii îţi dau aripi, în timp ce alţii îţi pun o piatră de mormânt la cap

Probabil că ai trecut şi tu prin următoarea situaţie:

Ţi-a venit o idee genială sau vrei să pui bazele unui proiect interesant şi discuţi acest lucru cu prietenul tău cel mai bun (sau cu mentorul tău).

Cel mai probabil se poate întâmpla una din cele două situaţii:

Prietenul tau devine şi el entuziastmat. Îţi pune întrebări şi este sincer interesat de ideea ta. Îţi ascultă planurile şi te susţine. Dacă îţi exprimi temeri cu privire la reuşita proiectului, te asigură că are încredere în tine, îţi aminteşte de reuşitele din trecut şi îţi spune că indiferent de rezultat va fi alături de tine şi te va sprijini. După discuţia cu prietenul tău te simţi în stare să muţi munţii!

În cealaltă variantă, discuţia este foarte diferită… Prietenul te sfătuieşte că e bine să fii realist! Foarte mulţi încearcă, însă puţini sunt cei care reuşesc. El crede că este un pic naiv din partea ta să ai aşteptări atât de mari, pentru că în final vei fi doar dezamăgit… Îţi aminteşte de situaţii similare din trecut când ai încercat să cari mai mult decât ai putut duce şi aproape ţi-ai rupt spatele. Te învaţă că este bine să îţi cunoşti limitele, să îţi pui ţeluri mai modeste. Îţi prezintă cazuri cu alţii care au încercat şi nu au reuşit şi te întreabă cum eşti tu mai bun?

În urma acestei discuţii este posibil să te simţi demoralizat. Ideea ta nu mai pare atât de genială. D efapt este de-a dreptul prostească şi o pierdere de timp. Nivelul tău de energie este foarte scăzut şi îi mulţumeşti prietenului tău că te-a salvat de la încă o dezamăgire…

Care dintre cei doi prieteni procedează corect?

Al cărui sfat te-ar ajuta mai mult pe tine personal?

Ce fel de prieten eşti tu?

Eu, de cele mai multe ori, sunt cel „realist”. Dacă cineva îmi prezintă un proiect nou, în mod automat găsesc mii de motive şi probleme pentru care acel proiect nu va reuşi:

„La asta te-ai gândit? Problema asta cum ai rezolvat-o? Ai obţinut aprobările de care ai nevoie? Ai făcut rost de bani? Nu?!?… păi până nu ai soluţiile la toate problemele astea nici nu are sens să te apuci…”

Pentru cei care au mare încredere în părerile mele, practic, le-am înmormântat proiectul şi ideea şi le-am dat şi câteva motive să fie mai depresivi.

În apărarea mea am o oarecare scuză să acţionez în acest fel. Dacă stau să mă gândesc, eu nu-mi pot aminti vreo persoană care să mă fi încurajat şi să aibă încredere în mine că pot face tot ce îmi propun. Din contră, am fost învăţat că viaţa este plină de probleme. Prin urmare singura îmbărbătare de care am beneficiat a fost propria îmbărbătare. Singura forţă motivatoare pentru a lucra la un proiect personal a venit mereu din interior.

Am ajuns cumva la concluzia că dacă ai nevoie de o aprobare exterioară pentru ideile şi proiectele tale, atunci nivelul tău de energie şi motivare este extrem de scăzut şi este improbabil că vei reuşi să duci la bun sfârşit ce ţi-ai propus. Mi se pare deci foarte important să ai încredere în tine şi în forţele tale, să ştii că vei reuşi în ciuda scepticismului celor din jurul tău. Atunci când forţa vine din interiorul tău eşti cu adevărat puternic.

Totuşi, în ultimii ani, am avut plăcerea să lucrez cu nişte oameni deosebiţi în echipe neobişnuite. Deşi nu s-a pus problema de susţinere în proiecte personale, am primit de multe ori cuvinte de apreciere pentru munca depusă, iar o persoană în mod particular îmi spune mereu mulţumesc după fiecare task realizat. Sunt nevoit să recunosc că aceste lucruri mă fac să mă simt extrem de bine şi mi-au lipsit în echipele de lucru anterioare.

O altă amintire interesantă o am despre ziua în care mi s-a spus prima dată „Te iubesc!”. Îmi este greu să descriu exact ce am simţit atunci, însă credeam în acele momente că totul este pefect în lume, că totul va funcţiona şi indiferent ce mi-aş propune să fac, voi avea energia să reuşesc.

În concluzie, cuvintele celor apropiaţi nouă au uneori o putere imensă în a ne afecta starea de spirit. Ne pot ridica la cer, sau ne pot îngropa în mormânt…

Continui să cred că un om cu adevărat puternic şi independent nu îşi schimba starea de spirit în funcţie de o sursă exterioară (cuvintele de încurajare sau de critică). Însă este posibil ca înainte să-ţi descoperi această sursă de energie internă, să ai nevoie de un prieten care să te susţină şi să-ţi amintească să ai încredere în tine.

Atenţie însă, nu vorbesc despre relaţii de co-dependenţă, în care tu ai mereu nevoie de ajutor iar prietenul tău se simte un mare salvator văzându-te pe tine atât de nevoiaş. Vorbesc despre prietenul care te ajută să nu mai ai nevoie de el! Care se asigură că te vei descurca şi atunci când el nu va fi lângă tine să te sprijine.

O să mă opresc aici, însă în posturi viitoare aş vrea să scriu mai în detaliu despre „critica contructivă”, dacă chiar ajută, feedback-ul negativ şi zicala: „Eşti un om care caută soluţii sau doar motive pentru care nu o să reuşeşti?” (Toate acestea au legătură cu „efectul Pygmalion” despre care am citit recent.)

Eu sunt mai bun decât tine!

Am o părere extrem de bună despre mine!

Sunt frumos, sunt deștept, fac ceea ce îmi place în viață și am aproape tot ce îmi doresc.

Acest respect de sine ridicat s-a schimbat dintr-o încredere în resursele personale în ideea că: „Eu sunt un geniu, într-o lume de incompetenți!„.

Am ajuns să folosesc tot mai des (în vorbă sau în gând) remarci de genul:

„Nu mai am răbdare pentru toți proștii…”

„Doamne, oamenii sunt atât de plictisitori…”

„Cutare sau cutare este complet incompetent și nu înțeleg de ce trebuie să lucrăm împreună.”

„De câte ori trebuie să mai explic rahatul ăsta, care este extrem de simplu?!”

„Nu am timp de problemle astea mărunte!”

„Este doar un/o (vânzator/instalator/taximetrist/birocrat/lucrător/mecanic/etc…). Atâta îl/o ajută capul.”

„Wow, ești incredibil de prost/proastă…”

„Timpul meu este mult prea important ca să mi-l pierd cu tine!”

Schimbarea s-a produs subtil și pe nesimțite, iar eu în tot acest timp m-am considerat, bine înțeles, un suflet blând și răbdător cu o misiune importantă în viață. Privind înapoi au fost câteva semnale de alarmă, pe care însă le-am ignorat pentru ca eu am tot timpul dreptate!

Probabil că aș fi continuat pe drumul meu, complet inconștient de noul „complex de superioritate”, dacă nu aș fi primit în dar cartea lui Daniel Zărnescu: „Pe mine mă cheamă George”. Deși este vândută ca un manual de seducție, am fost suprins să constat că  tratează în mod serios probleme de auto-dezvoltare și în mod particular de comunicare.

Daniel, prin textul său, îți pune în față o oglindă unde poți vedea mai clar automatismele tale, mesajele și comunicarea inconștientă pe care o ai cu cei din jur. Astfel am devenit și eu conștient de părerea general proastă pe care o am față de marea majoritate a oamenilor și cum acest lucru afectează interacțiunile mele cu „celălalt”.

Nu știu dacă mă voi schimba, însă acest simplu fapt că am devenit conștient de aceste automatisme, măcar îmi dă opțiunea să fac ceva în acest sens. Totodată sunt nevoit să îmi imaginez că, în ciuda carismei și personalității mele atractive, sunt perceput ca un nesuferit insuportabil :).

Interesant este că proiecțiile pe care le fac eu asupra celor din jur spun mai multe despre mine decât despre „ei” și ele se reflectă înapoi. Oamenii, în marea majoritate a cazurilor, se comportă așa cum te aștepți să se comporte.

În realitate, adevărul este că nu-l cunosc pe cel fața mea, și nici nu-l voi cunoaște dacă este „doar un prost care nu merită efortul”. Nu știu povestea vieții lui, cum a ajuns unde este astăzi, care îi sunt aspirațiile și visele sau care sunt temerile lui. Și poate cel mai important, atitudinea mea ostilă sau nepăsătoare mă împiedică să-i percep „spiritul” și să avem o comunicare „de la suflet la suflet”.

Și tot eu sunt cel care se vaită ca lumea este atât de nepăsătoare!!!

Recomandare carte: Silent Weapons for Quiet Wars

Tocmai ce am terminat de citit o carte interesantă scrisă probabil de Hartford Van Dyke[1]

Cartea se numește Silent Weapons for Quiet Wars 

Se pare că niște oameni mai deștepți decât noi și-au dat seama că pot modela procesele economice folosind modele și teorii din electronică sau fizica mecanică.

De ce este acest lucru important?!

Foarte simplu: găsirea unui model viabil pentru procesele economice îți permite să faci două lucruri:

1) să prezici cu precizie starea sistemului în viitor (rezolvând doar niște ecuații matematice)

2) să determini ce influențe trebuie să aplici și unde pentru a aduce sistemul în starea dorită de tine (cred că nu e nevoie să mai explic valoarea acestui lucru…)

Câteva citate din carte (în traducere liberă) pentru a-ți trezi interesul:

Despre familie:

„Pentru a ajunge la acest grad de conformism, unitatea familială a clasei de jos trebuie dezintegrată printr-un proces de creștere a gradului de ocupare a părinților și prin introducerea unor centre operate de guvern, de îngrijire a copiilor cu părinții ocupați.

Educația pentru clasa de jos trebuie să fie de cea mai proastă calitate, astfel încât prăpastia ignoranței care separă clasa de jos de elite să fie și să rămână de neînțeles pentru clasa de jos”

Îți sună familiar? Ai prietene mămici care după câteva luni de la naștere sunt forțate să revină la muncă? Copilașul stă mult timp singur? Pe la gradinițe? Sau crescut de un om străin? 

Despre politică:

„Principalul motiv pentru care cetățenii individuali ai unei țări creează o structură politică este o dorință din subconștient de a perpetua dependența lor din copilărie de părinți. Adică, ei vor un Dumnezeu uman care să elimine tot riscul din viața lor, care să-i mângâie pe cap, să le sărute vânătaile, să pună pâine pe masă, să le îmbrace trupurile, să-i pună la culcare și să le spună că totul va fi bine a doua zi când se trezesc.

Cererea publicului este incredibilă, și atunci Dumnezeul uman, politicianul, satisface această cerere incredibilă cu promisiuni incredibile de luni și stele fără să se țină vreodată de cuvânt. Deci cine este mincinosul cel mare? publicul? sau ‘nașul'”

Gândește-te bine la asta data viitoare când mergi la vot… 

Iar dacă ai copii fii atent cum îi crești! Îi înveți să gândească liber și critic? Îi ajuți să devină independenți și să aibă încredere in ei? Fii atent! Presiunea de a te conforma este foarte mare…

Despre responsabilitate:

„Majoritatea oamenilor și-ar dori să subjuge sau să omoare alte ființe umane care le deranjează viața de zi cu zi, dar nu vor să fie siliți să facă față dilemelor morale și religioase ale unui asemenea act direct! Prin urmare, ei pasează munca murdară altora (inclusiv propriilor copii) pentru a-și păstra mâinile curate de sânge. Se agită pentru drepturile animalelor și pentru tratamentul lor inuman iar apoi se pun la masă unde mănâncă un hamburger delicios de la abatorul văruit din spatele blocurilor unde nu-l vede nimeni. Dar poate mai ipocrită este plata taxelor care finanțează o asociație profesională de asasini plătiți cunoscuți sub numele colectiv de politicieni, și apoi se plâng despre corrupție în guvern.”

Despre serviciul militar:

„Foarte puține tehnici de modificare a comportamenutlui sunt atât de eficiente pe cât este serviciul militar obligatoriu. Un scop primar al serviciului militar și al altor instituții similare este să inoculeze, prin intimidare, în tinerii bărbați, convingerea că guvernul este omnipotent.[…]

Serviciul militar este o instuție de sacrificiu și sclavagism obligatoriu, creeată de bărbații mai în vârstă și cei bătrâni cu scopul de a forța tinerii să facă munca publică murdară. Totodată îi face pe tineri la fel de vinovați ca și bătrânii, și deci practic anulând riscul ca cei tineri să-i critice pe cei bătrâni: ‘Stabilizator Generațional’. Acesta este prezentat și vândut publicului ca serviciu „patriotic/național”

Despre abdicarea puterii de gândire:

„Cei care nu își folosesc creierul nu sunt cu nimic mai buni decât cei care nu au creier, și această hoardă de meduze, tată, mamă, fiu și fiică devin simple animale de povară.”