Arhiva etichetelor: conditionare

Prieteni cu beneficii

A sosit vremea să mă țin de o promisiune mai veche și să rescriu un post despre „relația de cuplu”.

În primul rând, un scurt istoric.

După majoritatea definițiilor, am avut o singură „prietenă” și nici nu sunt un tip înconjurat de o mulțime de prieteni. Și atunci, ce mă face să cred că ce am eu de spus are vreo legătură cu realitatea?

Ei bine, mă consider un student al firii umane, al emoțiilor și al sentimentelor noastre. Mă întreb de ce oamenii fac alegerile pe care le fac, cum își aleg partenerii și de ce unii au succes iar alții nu?

Propria mea experiență a fost educativă, dar nu aș spune de succes. Am învățat multe „așa nu!” și câteva „așa da!”

Dea-lungul timpului am urmărit niște cupluri „model”, care păreau au descoperit secretul, dar în final am fost dezamăgit. Impresiile mele „din afară” erau din nou idei romantice, care nu reflectau realitatea.

Mitul „friend zone”

În „tratatele” despre seducție se spune că nu vrei să ajungi să ți se spună: „hai să fim doar prieteni!” pentru că asta înseamnă defapt: „nu există absolut nici cea mai mică șansă ca noi doi să facem vreodată sex!” și desigur că nu vrei să ajungi acolo, nu?

Sunt câteva lucruri ascunse în paragraful de mai sus, idei considerate adevărate, dar care merită analizate mai îndeaproape.

Seducția!

Cu riscul de a fi crud, trebuie să-ți spun că seducția este arta de a-l prosti pe celălalt să se culce cu tine sau, dusă la extrem, arta de a-l face pe celălalt sclavul tău, manipulându-i emoțiile.

Dacă nu mă crezi, caută câteva articole pe tema „cum să seduci” și citește dincolo de cuvintele sclipitoare.

După mine, seducția nu are nimic de a face cu iubirea sau cu prietenia dintre doi oameni.

Și asta mă aduce la un alt presupus adevăr: „prietenii nu fac sex”. Doua mari motive sunt date aici:

1) pentru că ne cunoaștem atât de bine nu mai există nici un mister între noi și deci nici un fel de atracție sexuală

2) dacă totuși trecem de primul motiv, atunci când apare sexul în relație ceva se schimbă, cei doi încearcă să devină interesanți (sau să mențină interesul) și deci nu mai pot fi prieteni.

O a treia idee presupusă adevărată este că motivul pentru care folosești seducția pentru a intra într-o relație cu cineva este ca să poți face sex.

În concluzie, mitul: „friend zone” se bazează pe faptul că în seducție trebuie să devii Dl. Perfect, Făt Frumos, Cavalerul în Alb și tipul cu bun gust de care femeia să se poată îndrăgosti și să-și rupă hainele de pe ea, cât mai repede cu putință. Un pahar de vin ajuta la crearea și menținerea acestor iluzii.

Desigur că nu poți fi „tipul cu bun gust” făță de o prietenă care știe că îți este greu să-ți asortezi până și șosetele… Prietenii te cunosc cu bune și cu rele și nu ai cum să pari sexy în fața lor, nu?

Cum să-ți faci o „prietenă”?

Ăsta este poate subiectul pe care l-am studiat cel mai intens, și unii ar spune că fără prea mare folos.

Rețeta clasică este simplă:

– îți cauți potențiale partenere
– te faci cât de frumos poți
– te duci la „întâlniri”
– speri că o să „agăți” pe cineva care va deveni „a ta”

Sunt desigur multe variații pe această temă, de la modul în care faci cunoștință inițial și îți dai seama că te interesează până la încercările (uneori disperate) de a te face observat, dar mai devreme sau mai târziu vei merge la o „întâlnire!”.

Și aici apare problema…

Acum se întâlnesc două falsuri… domnul Perfect și femeia Minune, fiecare sperând că îl va păcăli pe celălalt înainte să se dea de gol. Iar de aici se va naște ceva frumos: o iubire veșnică și sinceră între două măști. Cum te poți baza pe faptul că nevoia de apreciere există din abundență și la celălalt, niște complimente bine plasate îți vor aduce multe „bile albe”. Când nici ciorapii nu poți să îi împerechez o să mă bucur dacă cineva îmi complimentează modul în care m-am îmbrăcat, nu? Nu chiar… dar anticipez.

Problema sincerității

Din cele de mai sus putem trage următoarea concluzie: sinceritatea dăunează grav vieții sexuale!

Deși multă lume ridică în slăvi sinceritatea între oameni, mai ales în construirea unei relații, adevărul este cu totul altul.

Pot fi sincer cu numele meu, cu ocupația mea, cu muzica preferată și cu faptul că te găsesc interesantă, dar nu pot fi sincer cu adevăratul motiv pentru care am venit  la întâlnire și anume: „așa în mare, din ce pot să văd, cred ca ar fi minunat dacă am trece direct la sex. Mă simt ridicol că stau aici cu bățul în fund, încercând să fiu ceva ce nu sunt, dar dacă acesta este protocolul…. trebuie să-l urmez.”

Întâlnirile (datingul) ar trebui interzise și șterse din memoria colectivă a omenirii! Ce te-ai face fără „dating”? Fără acest protocol, descoperit la TV și în revistele pentru liceeni și pe care îl repetăm cu toții inconștient? Cum ar fi să mergi la cineva să îi zici ceva de genul:

Nu știu de ce, dar din toată mulțimea asta de oameni, tu mă atragi! Nu-mi pot lua ochii de la tine! Iar când mă apropii de tine am o senzație de plăcere, sângele îmi fierbe în vene și îmi vine să te strâng tare în brațe! Atât de tare încât să-ți simt inima cum bate!”

Ăăăămmm…. ești cam naiv! Aici în lumea civilizată nu-ți place de cineva așa pe nepusă masă… sunt niște pași de urmat! Mai întâi trebuie să mergem la întâlniri unde ne testăm abilitatea de a vorbi nimicuri de suprafață, apoi poate încercăm o atingere așa pe fugă și pe ascuns și mai apoi decidem dacă putem merge mai departe! Mai uită-te și tu pe YouTube să înveți cum se face!

Suntem atât de protocolari la aceste întâlniri încât sufletele noastre nu se întâlnesc defapt niciodată.

Oamenii se pot întâlni și pot decide să facă sex doar în condiții social acceptabile și respectând un protocol, altfel ar fi bine să se simtă vinovați pentru abaterea de la cale și să nu o mai repete!

De ce avem nevoie de relația de cuplu, iar mai târziu, de căsătorie?

Dacă ne uităm sub fusta romantismului vom descoperi adevăratul motiv, iar acesta este frica.

Frica de a nu rămâne singur, frica de a fi respins, frica de a nu fi iubit… toate acestea sunt alinate de contractul relației de cuplu. Eu sunt cu cineva! Pe mine cineva mă iubește!

Ne folosim de relația de cuplu ca măsură de siguranță. Vrem să fim siguri că cuiva îi pasă, că cineva va fi acasă în pat diseară. Și această motivație este suficient de puternică încât pot accepta să sufăr și să-mi petrec timpul lângă un om cu care poate m-am simțit minunat dar acum abia îl mai suport!

Cred că dacă nu ne-am mai teme de singurătate atunci relațiile de cuplu și căsătoriile ar fi ceva foarte rar și cu adevărat profund.

De ce ne căutăm un partener?

Dacă totul este atât de complicat, atât de fals și atât de corupt, de ce insistăm totuși? De ce ne tot căutam un partener?

Mult timp am crezut că este nevoia de a fugi de singurătate, de a fi împreună cu cineva și desigur nevoia de sex, dar acum cred este este defapt nevoia de intimitate.

Este nevoia de a putea fi tu însuți cu cineva. Complet relaxat, destins, fără tensiuni, manipulări și trucuri mentale. Să poți fi profund dar și complet idiot uneori. Să poți fi vulnerabil dar și sprijin la nevoie. Să poți fi sincer dar și capabil să respecți sinceritatea celuilalt. Să te simți acceptat și să accepți, la rândul tău, fără să judeci.

Am fost învățați că menținând o urmă de mister vom păstra interesul celuilalt. Te vezi ca o carte cu un număr limitat de pagini și nu vrei ca celălalt  să te citească prea repede și apoi să fugă îngrozit! De aici poate pleacă și ideea că nu poate exista atracție între prieteni. Însă dacă ești sincer, și renunți la jocurile de suprafață, la roluri, la convenții și la manipulările emoționale, ai putea să descoperi că tu ești mai degrabă ca un lac care poate fi explorat în profunzime. Un lac ale căror limite poate nici măcar tu nu le cunoști.

Deci fii sincer! În totalitate. Lasă prieteniile să evolueze și relațiile să se schimbe și nu te limita la o „relație de cuplu”.

Eu nu sunt încă suficient de puternic încât să mă dezbrac public de secrete, dar poate voi fi într-o zi. Până atunci, mă poți cunoaște doar fragmentar și superficial și poți vedea doar părțile pe care nu mă tem să ți le arăt.

De ce fugim de telepatie?

Ţi-ai dorit vreodată să fi telepat?

Eu, da! Mi se pare ca ar duce la rezolvarea foarte rapidă a multor probleme.

Cele mai simple fiind desigur problemele de comunicare. Am fi practic forţaţi să renunţăm la faţada politicoasă şi să fim noi înşine… cu bune şi cu rele.

Dacă ţi-aş spune că sunt telepat, şi că te pot „cunoaşte în profunzime”, ai avea curajul să dai ochi cu mine? Ai putea să stai şi să mă priveşti relaxat?

Telepatia este un lucru teribil. Nu mai poţi să minţi! Spui mereu ceea ce gândeşti şi când ai nevoie mare de ceva anume practic strigi în gura mare ce îţi lipseşte. Persoana iubită te-a rănit dar ai vrea ascunzi asta din cauză că ţi-e teamă sa nu te parasească? Nici o şansă… te-ai întâlnit cu cineva cu care chiar NU vroiai să te întâlneşti azi? Nici un folos să mai arborezi un zâmbet şi să porţi o conversaţie de complezenţă… Te sună cineva într-un moment inoportun sau stă mult prea mult în telefon… nu te mai poţi preface ca „e OK…”.

Sinceritate brutală, aş putea spune!

Desigur există şi reversul medaliei, când ai vrea să împărtăşeşti lucruri dincolo de cuvinte. Când o melodie are pentru tine o semnificaţie aparte pe care ai vrea să o perceapă şi „celălalt”. Când, după o lungă perioadă de separare, te vezi cu cineva trag. Când ţi-ai dori, poate, să te „contopeşti” cu persoana iubită.

Deci până la urmă? Dacă ţi-ar oferi acum cineva şansa să deschizi uşa telepatiei în tine, ai face-o? Sau ai prefera să o ţii ermetic închisă?

Eu cred că marea majoritate ar fugi îngroziţi. Îţi dai seama? Să ştii tot ce gândesc ceilalţi despre tine dar nu ţi-au spus niciodată în faţă? Să auzi ţipătul disperat al oamenilor care cerşesc pe marginea străzii? Să percepi în mod acut durerea pe care ai cauzat-o altora (poate ne-intenţionat) prin ce ai zis sau ai făcut? Teribil…

Din păcate, telepatia este un blestem într-o lume înfundată în secrete, în politetuţi, în „civilizaţia din înalta societate”. Ne-ar forţa să vedem poate pentru prima oară dincolo de masca calmă şi bine studiată pe care noi toţi o purtăm.

„Dar eu nu port o mască!!!” te aud gândind… dacă aşa este, atunci eşti un om întreg şi om fericit. Însă mă tem că masca ai purtat-o atât de mult timp încât nici o mai simţi. Când cineva vine pe la tine în vizită alergi repede să faci un pic de curat sau să îţi aranjezi părul? Dacă da… fă cunoştinţă cu masca ta. Un telepat ar vedea imediat prin eforturile tale să pari altceva decât ceea eşti în acest moment.

Mai poţi să te uiţi la chipurile oamenilor în metrou… şi vezi cine îşi poartă „sufletul pe chip” şi cine nu…

Dar să presupunem că ne-am maturizat, că avem suficient respect de sine încât gândurile nerostite de ocară ale altora să nu ne dărâme şi că suntem în sfârşit gata de o comunicare directă şi totală.

Ne-am lovi de un baraj imens. Pentru că nu doar omului „de rând” îi este teamă de telepatie… Cel mai mult se tem acele grupări, organizaţii şi structuri care au un mare interes în a ţine lucrurile secret…

Să începem simplu: îţi poţi imagina o negociere de salariu între telepaţi? Dar lucrul în echipă? Dar împărţirea „task-urilor” şi mai apoi a „laudelor”.

Cum rămâne cu patentele de inventatori? Reţetele secrete pentru diverse băuturi? Codul PIN? Veniturile tale? Fricile tale?

Cum s-ar transforma planurile de război dacă am fi telepaţi? Ar mai fi războiul posibil? Ce s-ar întâmpla cu comunităţile spionaj şi contra-spionaj?

Practic, nimic nu ar mai fi la fel în lumea noastră dacă am putea comunica direct şi total!

Şi atunci, probabil că este un mare interes (la care, din teamă, ne aducem şi noi aportul) să nu descoperim telepatia. Putem să o căutăm, desigur! Însă doar atâta vreme cât ştim că ne uităm în locurile unde aceasta nu există, şi deci nu suntem în pericol să o şi găsim şi să ne facem de râs.

(Ideile din acest articol nu sunt tocmai originale. Defapt e posibil ca cineva să le recunoască foarte clar din cartea lui Ingo Swan – Penetration, carte pe care o recomand cu căldură oricărei persoane interesată de telepatie şi poate de conceptul ceva mai general al „non-localităţii conştiinţei umane”)

 

 

 

Unii îţi dau aripi, în timp ce alţii îţi pun o piatră de mormânt la cap

Probabil că ai trecut şi tu prin următoarea situaţie:

Ţi-a venit o idee genială sau vrei să pui bazele unui proiect interesant şi discuţi acest lucru cu prietenul tău cel mai bun (sau cu mentorul tău).

Cel mai probabil se poate întâmpla una din cele două situaţii:

Prietenul tau devine şi el entuziastmat. Îţi pune întrebări şi este sincer interesat de ideea ta. Îţi ascultă planurile şi te susţine. Dacă îţi exprimi temeri cu privire la reuşita proiectului, te asigură că are încredere în tine, îţi aminteşte de reuşitele din trecut şi îţi spune că indiferent de rezultat va fi alături de tine şi te va sprijini. După discuţia cu prietenul tău te simţi în stare să muţi munţii!

În cealaltă variantă, discuţia este foarte diferită… Prietenul te sfătuieşte că e bine să fii realist! Foarte mulţi încearcă, însă puţini sunt cei care reuşesc. El crede că este un pic naiv din partea ta să ai aşteptări atât de mari, pentru că în final vei fi doar dezamăgit… Îţi aminteşte de situaţii similare din trecut când ai încercat să cari mai mult decât ai putut duce şi aproape ţi-ai rupt spatele. Te învaţă că este bine să îţi cunoşti limitele, să îţi pui ţeluri mai modeste. Îţi prezintă cazuri cu alţii care au încercat şi nu au reuşit şi te întreabă cum eşti tu mai bun?

În urma acestei discuţii este posibil să te simţi demoralizat. Ideea ta nu mai pare atât de genială. D efapt este de-a dreptul prostească şi o pierdere de timp. Nivelul tău de energie este foarte scăzut şi îi mulţumeşti prietenului tău că te-a salvat de la încă o dezamăgire…

Care dintre cei doi prieteni procedează corect?

Al cărui sfat te-ar ajuta mai mult pe tine personal?

Ce fel de prieten eşti tu?

Eu, de cele mai multe ori, sunt cel „realist”. Dacă cineva îmi prezintă un proiect nou, în mod automat găsesc mii de motive şi probleme pentru care acel proiect nu va reuşi:

„La asta te-ai gândit? Problema asta cum ai rezolvat-o? Ai obţinut aprobările de care ai nevoie? Ai făcut rost de bani? Nu?!?… păi până nu ai soluţiile la toate problemele astea nici nu are sens să te apuci…”

Pentru cei care au mare încredere în părerile mele, practic, le-am înmormântat proiectul şi ideea şi le-am dat şi câteva motive să fie mai depresivi.

În apărarea mea am o oarecare scuză să acţionez în acest fel. Dacă stau să mă gândesc, eu nu-mi pot aminti vreo persoană care să mă fi încurajat şi să aibă încredere în mine că pot face tot ce îmi propun. Din contră, am fost învăţat că viaţa este plină de probleme. Prin urmare singura îmbărbătare de care am beneficiat a fost propria îmbărbătare. Singura forţă motivatoare pentru a lucra la un proiect personal a venit mereu din interior.

Am ajuns cumva la concluzia că dacă ai nevoie de o aprobare exterioară pentru ideile şi proiectele tale, atunci nivelul tău de energie şi motivare este extrem de scăzut şi este improbabil că vei reuşi să duci la bun sfârşit ce ţi-ai propus. Mi se pare deci foarte important să ai încredere în tine şi în forţele tale, să ştii că vei reuşi în ciuda scepticismului celor din jurul tău. Atunci când forţa vine din interiorul tău eşti cu adevărat puternic.

Totuşi, în ultimii ani, am avut plăcerea să lucrez cu nişte oameni deosebiţi în echipe neobişnuite. Deşi nu s-a pus problema de susţinere în proiecte personale, am primit de multe ori cuvinte de apreciere pentru munca depusă, iar o persoană în mod particular îmi spune mereu mulţumesc după fiecare task realizat. Sunt nevoit să recunosc că aceste lucruri mă fac să mă simt extrem de bine şi mi-au lipsit în echipele de lucru anterioare.

O altă amintire interesantă o am despre ziua în care mi s-a spus prima dată „Te iubesc!”. Îmi este greu să descriu exact ce am simţit atunci, însă credeam în acele momente că totul este pefect în lume, că totul va funcţiona şi indiferent ce mi-aş propune să fac, voi avea energia să reuşesc.

În concluzie, cuvintele celor apropiaţi nouă au uneori o putere imensă în a ne afecta starea de spirit. Ne pot ridica la cer, sau ne pot îngropa în mormânt…

Continui să cred că un om cu adevărat puternic şi independent nu îşi schimba starea de spirit în funcţie de o sursă exterioară (cuvintele de încurajare sau de critică). Însă este posibil ca înainte să-ţi descoperi această sursă de energie internă, să ai nevoie de un prieten care să te susţină şi să-ţi amintească să ai încredere în tine.

Atenţie însă, nu vorbesc despre relaţii de co-dependenţă, în care tu ai mereu nevoie de ajutor iar prietenul tău se simte un mare salvator văzându-te pe tine atât de nevoiaş. Vorbesc despre prietenul care te ajută să nu mai ai nevoie de el! Care se asigură că te vei descurca şi atunci când el nu va fi lângă tine să te sprijine.

O să mă opresc aici, însă în posturi viitoare aş vrea să scriu mai în detaliu despre „critica contructivă”, dacă chiar ajută, feedback-ul negativ şi zicala: „Eşti un om care caută soluţii sau doar motive pentru care nu o să reuşeşti?” (Toate acestea au legătură cu „efectul Pygmalion” despre care am citit recent.)

Eu sunt mai bun decât tine!

Am o părere extrem de bună despre mine!

Sunt frumos, sunt deștept, fac ceea ce îmi place în viață și am aproape tot ce îmi doresc.

Acest respect de sine ridicat s-a schimbat dintr-o încredere în resursele personale în ideea că: „Eu sunt un geniu, într-o lume de incompetenți!„.

Am ajuns să folosesc tot mai des (în vorbă sau în gând) remarci de genul:

„Nu mai am răbdare pentru toți proștii…”

„Doamne, oamenii sunt atât de plictisitori…”

„Cutare sau cutare este complet incompetent și nu înțeleg de ce trebuie să lucrăm împreună.”

„De câte ori trebuie să mai explic rahatul ăsta, care este extrem de simplu?!”

„Nu am timp de problemle astea mărunte!”

„Este doar un/o (vânzator/instalator/taximetrist/birocrat/lucrător/mecanic/etc…). Atâta îl/o ajută capul.”

„Wow, ești incredibil de prost/proastă…”

„Timpul meu este mult prea important ca să mi-l pierd cu tine!”

Schimbarea s-a produs subtil și pe nesimțite, iar eu în tot acest timp m-am considerat, bine înțeles, un suflet blând și răbdător cu o misiune importantă în viață. Privind înapoi au fost câteva semnale de alarmă, pe care însă le-am ignorat pentru ca eu am tot timpul dreptate!

Probabil că aș fi continuat pe drumul meu, complet inconștient de noul „complex de superioritate”, dacă nu aș fi primit în dar cartea lui Daniel Zărnescu: „Pe mine mă cheamă George”. Deși este vândută ca un manual de seducție, am fost suprins să constat că  tratează în mod serios probleme de auto-dezvoltare și în mod particular de comunicare.

Daniel, prin textul său, îți pune în față o oglindă unde poți vedea mai clar automatismele tale, mesajele și comunicarea inconștientă pe care o ai cu cei din jur. Astfel am devenit și eu conștient de părerea general proastă pe care o am față de marea majoritate a oamenilor și cum acest lucru afectează interacțiunile mele cu „celălalt”.

Nu știu dacă mă voi schimba, însă acest simplu fapt că am devenit conștient de aceste automatisme, măcar îmi dă opțiunea să fac ceva în acest sens. Totodată sunt nevoit să îmi imaginez că, în ciuda carismei și personalității mele atractive, sunt perceput ca un nesuferit insuportabil :).

Interesant este că proiecțiile pe care le fac eu asupra celor din jur spun mai multe despre mine decât despre „ei” și ele se reflectă înapoi. Oamenii, în marea majoritate a cazurilor, se comportă așa cum te aștepți să se comporte.

În realitate, adevărul este că nu-l cunosc pe cel fața mea, și nici nu-l voi cunoaște dacă este „doar un prost care nu merită efortul”. Nu știu povestea vieții lui, cum a ajuns unde este astăzi, care îi sunt aspirațiile și visele sau care sunt temerile lui. Și poate cel mai important, atitudinea mea ostilă sau nepăsătoare mă împiedică să-i percep „spiritul” și să avem o comunicare „de la suflet la suflet”.

Și tot eu sunt cel care se vaită ca lumea este atât de nepăsătoare!!!