Arhiva lunii decembrie 2013

Prieteni cu beneficii

A sosit vremea să mă țin de o promisiune mai veche și să rescriu un post despre „relația de cuplu”.

În primul rând, un scurt istoric.

După majoritatea definițiilor, am avut o singură „prietenă” și nici nu sunt un tip înconjurat de o mulțime de prieteni. Și atunci, ce mă face să cred că ce am eu de spus are vreo legătură cu realitatea?

Ei bine, mă consider un student al firii umane, al emoțiilor și al sentimentelor noastre. Mă întreb de ce oamenii fac alegerile pe care le fac, cum își aleg partenerii și de ce unii au succes iar alții nu?

Propria mea experiență a fost educativă, dar nu aș spune de succes. Am învățat multe „așa nu!” și câteva „așa da!”

Dea-lungul timpului am urmărit niște cupluri „model”, care păreau au descoperit secretul, dar în final am fost dezamăgit. Impresiile mele „din afară” erau din nou idei romantice, care nu reflectau realitatea.

Mitul „friend zone”

În „tratatele” despre seducție se spune că nu vrei să ajungi să ți se spună: „hai să fim doar prieteni!” pentru că asta înseamnă defapt: „nu există absolut nici cea mai mică șansă ca noi doi să facem vreodată sex!” și desigur că nu vrei să ajungi acolo, nu?

Sunt câteva lucruri ascunse în paragraful de mai sus, idei considerate adevărate, dar care merită analizate mai îndeaproape.

Seducția!

Cu riscul de a fi crud, trebuie să-ți spun că seducția este arta de a-l prosti pe celălalt să se culce cu tine sau, dusă la extrem, arta de a-l face pe celălalt sclavul tău, manipulându-i emoțiile.

Dacă nu mă crezi, caută câteva articole pe tema „cum să seduci” și citește dincolo de cuvintele sclipitoare.

După mine, seducția nu are nimic de a face cu iubirea sau cu prietenia dintre doi oameni.

Și asta mă aduce la un alt presupus adevăr: „prietenii nu fac sex”. Doua mari motive sunt date aici:

1) pentru că ne cunoaștem atât de bine nu mai există nici un mister între noi și deci nici un fel de atracție sexuală

2) dacă totuși trecem de primul motiv, atunci când apare sexul în relație ceva se schimbă, cei doi încearcă să devină interesanți (sau să mențină interesul) și deci nu mai pot fi prieteni.

O a treia idee presupusă adevărată este că motivul pentru care folosești seducția pentru a intra într-o relație cu cineva este ca să poți face sex.

În concluzie, mitul: „friend zone” se bazează pe faptul că în seducție trebuie să devii Dl. Perfect, Făt Frumos, Cavalerul în Alb și tipul cu bun gust de care femeia să se poată îndrăgosti și să-și rupă hainele de pe ea, cât mai repede cu putință. Un pahar de vin ajuta la crearea și menținerea acestor iluzii.

Desigur că nu poți fi „tipul cu bun gust” făță de o prietenă care știe că îți este greu să-ți asortezi până și șosetele… Prietenii te cunosc cu bune și cu rele și nu ai cum să pari sexy în fața lor, nu?

Cum să-ți faci o „prietenă”?

Ăsta este poate subiectul pe care l-am studiat cel mai intens, și unii ar spune că fără prea mare folos.

Rețeta clasică este simplă:

– îți cauți potențiale partenere
– te faci cât de frumos poți
– te duci la „întâlniri”
– speri că o să „agăți” pe cineva care va deveni „a ta”

Sunt desigur multe variații pe această temă, de la modul în care faci cunoștință inițial și îți dai seama că te interesează până la încercările (uneori disperate) de a te face observat, dar mai devreme sau mai târziu vei merge la o „întâlnire!”.

Și aici apare problema…

Acum se întâlnesc două falsuri… domnul Perfect și femeia Minune, fiecare sperând că îl va păcăli pe celălalt înainte să se dea de gol. Iar de aici se va naște ceva frumos: o iubire veșnică și sinceră între două măști. Cum te poți baza pe faptul că nevoia de apreciere există din abundență și la celălalt, niște complimente bine plasate îți vor aduce multe „bile albe”. Când nici ciorapii nu poți să îi împerechez o să mă bucur dacă cineva îmi complimentează modul în care m-am îmbrăcat, nu? Nu chiar… dar anticipez.

Problema sincerității

Din cele de mai sus putem trage următoarea concluzie: sinceritatea dăunează grav vieții sexuale!

Deși multă lume ridică în slăvi sinceritatea între oameni, mai ales în construirea unei relații, adevărul este cu totul altul.

Pot fi sincer cu numele meu, cu ocupația mea, cu muzica preferată și cu faptul că te găsesc interesantă, dar nu pot fi sincer cu adevăratul motiv pentru care am venit  la întâlnire și anume: „așa în mare, din ce pot să văd, cred ca ar fi minunat dacă am trece direct la sex. Mă simt ridicol că stau aici cu bățul în fund, încercând să fiu ceva ce nu sunt, dar dacă acesta este protocolul…. trebuie să-l urmez.”

Întâlnirile (datingul) ar trebui interzise și șterse din memoria colectivă a omenirii! Ce te-ai face fără „dating”? Fără acest protocol, descoperit la TV și în revistele pentru liceeni și pe care îl repetăm cu toții inconștient? Cum ar fi să mergi la cineva să îi zici ceva de genul:

Nu știu de ce, dar din toată mulțimea asta de oameni, tu mă atragi! Nu-mi pot lua ochii de la tine! Iar când mă apropii de tine am o senzație de plăcere, sângele îmi fierbe în vene și îmi vine să te strâng tare în brațe! Atât de tare încât să-ți simt inima cum bate!”

Ăăăămmm…. ești cam naiv! Aici în lumea civilizată nu-ți place de cineva așa pe nepusă masă… sunt niște pași de urmat! Mai întâi trebuie să mergem la întâlniri unde ne testăm abilitatea de a vorbi nimicuri de suprafață, apoi poate încercăm o atingere așa pe fugă și pe ascuns și mai apoi decidem dacă putem merge mai departe! Mai uită-te și tu pe YouTube să înveți cum se face!

Suntem atât de protocolari la aceste întâlniri încât sufletele noastre nu se întâlnesc defapt niciodată.

Oamenii se pot întâlni și pot decide să facă sex doar în condiții social acceptabile și respectând un protocol, altfel ar fi bine să se simtă vinovați pentru abaterea de la cale și să nu o mai repete!

De ce avem nevoie de relația de cuplu, iar mai târziu, de căsătorie?

Dacă ne uităm sub fusta romantismului vom descoperi adevăratul motiv, iar acesta este frica.

Frica de a nu rămâne singur, frica de a fi respins, frica de a nu fi iubit… toate acestea sunt alinate de contractul relației de cuplu. Eu sunt cu cineva! Pe mine cineva mă iubește!

Ne folosim de relația de cuplu ca măsură de siguranță. Vrem să fim siguri că cuiva îi pasă, că cineva va fi acasă în pat diseară. Și această motivație este suficient de puternică încât pot accepta să sufăr și să-mi petrec timpul lângă un om cu care poate m-am simțit minunat dar acum abia îl mai suport!

Cred că dacă nu ne-am mai teme de singurătate atunci relațiile de cuplu și căsătoriile ar fi ceva foarte rar și cu adevărat profund.

De ce ne căutăm un partener?

Dacă totul este atât de complicat, atât de fals și atât de corupt, de ce insistăm totuși? De ce ne tot căutam un partener?

Mult timp am crezut că este nevoia de a fugi de singurătate, de a fi împreună cu cineva și desigur nevoia de sex, dar acum cred este este defapt nevoia de intimitate.

Este nevoia de a putea fi tu însuți cu cineva. Complet relaxat, destins, fără tensiuni, manipulări și trucuri mentale. Să poți fi profund dar și complet idiot uneori. Să poți fi vulnerabil dar și sprijin la nevoie. Să poți fi sincer dar și capabil să respecți sinceritatea celuilalt. Să te simți acceptat și să accepți, la rândul tău, fără să judeci.

Am fost învățați că menținând o urmă de mister vom păstra interesul celuilalt. Te vezi ca o carte cu un număr limitat de pagini și nu vrei ca celălalt  să te citească prea repede și apoi să fugă îngrozit! De aici poate pleacă și ideea că nu poate exista atracție între prieteni. Însă dacă ești sincer, și renunți la jocurile de suprafață, la roluri, la convenții și la manipulările emoționale, ai putea să descoperi că tu ești mai degrabă ca un lac care poate fi explorat în profunzime. Un lac ale căror limite poate nici măcar tu nu le cunoști.

Deci fii sincer! În totalitate. Lasă prieteniile să evolueze și relațiile să se schimbe și nu te limita la o „relație de cuplu”.

Eu nu sunt încă suficient de puternic încât să mă dezbrac public de secrete, dar poate voi fi într-o zi. Până atunci, mă poți cunoaște doar fragmentar și superficial și poți vedea doar părțile pe care nu mă tem să ți le arăt.

În parc…

Trebuie să ies pe afară!

Simt că înnebunesc dacă mai stau în casă! Totul este atât de gol, atât de lipsit de sens!

Mă îmbrac într-un trening comod şi ies.

Fără să mă gândesc mă îndrept către parc. Am pasul apăsat şi sunt adânc cufundat în gânduri, în căutarea acelui ceva eluziv şi necunoscut.

Mă aşez pe o bancă şi privesc absent în jur. Oamenii se grăbesc, zgribuliţi de frig şi nepăsători. Fiecare cu treburi şi gânduri importante, desigur!

Doamne ce singuri am ajuns! Aş putea să mor aici şi acum şi ar trece probabil câteva zile înainte să-şi dea seama cineva.

Este asta o reflexie a lumii mele interioare? Nu este ceea ce mi-am dorit? Nu am împins pe toată lumea departe ca să fiu eu? Eu cel independent? Eu cel liber?

Şi acum mă plâng că oamenii sunt nepăsători? Nu sunt eu cel mai nepăsător dintre toţi? Nu sunt eu centrul universului meu?

Probabil că sunt…

E frig şi bate vântul. Temperatura scăzută mă scoate din gânduri şi mă aduce în corp.

Mă aşez mai comod pe bancă şi observ cum respiraţia face condens.

E atât de frig şi rece!

„Lumea exterioară este o reflexie a lumii interioare.” îmi sună în cap.

Aşa să fie?

Atunci lumea mea interioară este tot mai gri şi mai pustie… Lumea mea interioară este tot mai tristă şi mai nepăsătoare.

Poate că doar fac curat. Poate demolez şi arunc totul pentru a face loc pentru ceva nou?

De ce am devenit atât de separat? Atât de eu contra restul? De ce am impresia că eu înţeleg atât de multe iar ce din jur nu prea înţeleg nimic? De ce mă cred atât de special sau atât de diferit? De ce nu-mi mai plac oamenii şi mi se par atât de prinşi în automatismele lor de zi cu zi?

– Brrrr! Ce frig e!

Hm?! Vorbeşte cu mine? Oare ce i-a venit? Nu mai erau bănci în parc? La ce s-a aşezat tocmai aici?! E o bancă liberă doar câţiva paşi mai încolo! De ce îmi invadează spaţiul personal şi îmi perturbă gândurile?

– Mda… e frig!, răspund privind drept în faţă. Poate înţelege mesajul şi mă lasă în pace. Ce-o fi şi cu oamenii ăştia băgăreţi…

– Vezi cum toţi se grăbesc? Probabil cu treburi importante…

– Aşa pare… mormăi eu, iar în gând încep să caut o scuză să plec de acolo!

La ce naiba am ieşit pe afară?! Trebuia să stau în casă dacă vroiam să fiu singur şi să mă gândesc. Ce caut aici în parc?! Iar acum, femeia asta vorbăreaţă mă chinuie cu întrebări stupide. Ar trebui să mă ridic pur şi simplu şi să plec. Asta o s-o înveţe minte să-şi aleagă o bancă liberă data viitoare!

– Doamna aia se grăbeşte să-şi vadă nepoţii… tatăl de acolo se grăbeşte să se joace cu copilul… femeia de lângă se grabeşte spre magazin şi îşi repetă mental lista de cumpărături… Tipul ăla oare ce face?

„Nu se bagă în seamă cu oameni necunoscuţi!!” am vrut să mă răstesc, dar l-am privit şi după ceva timp răspund:

– Este trist pentru că şi-a dat seama că este singur. El nu se grăbeşte nicăieri.

– Nimeni nu este niciodată singur! Dar dacă asta crede, asta se va reflecta în lumea din jurul lui!

Surprins, m-am întors să o privesc.

– Mă cheamă Alice! îmi spune zâmbind şi îmi intinde mâna.

– Eu sunt Ilie!

Îi prind mâna şi o strâng uşor dar ferm. Pielea îi este caldă, în contrast cu frigul de afară. Ghimpii mei încep să se topească.

– Tu eşti un nume? mă întreabă acum râzând.

Deadreptul şocat, undeva în spatele minţii, care a încetat să mai comenteze, simt că ceva teribil se va întâmpla. Cine sunt eu?

Îi întâlnesc din nou privirea şi în acel moment voalul uitării se ridică din mintea mea şi, percep acum, şi din mintea lui Alice.

„Eram sigur că ne vom regăsi!” gândim amândoi la unison, îmbrăţişaţi, pe o bancă într-un parc, într-o lume plină de iubire.