Arhiva lunii noiembrie 2013

Într-o lume nouă

Ai încercat vre-odată să-ţi imaginezi cum ar fi să trăieşti într-o lume utopică? Unde nu mai există bani şi deci nu mai există sărăcie şi nu mai este nevoie să munceşti sau să fii o rotiţă în mecanismele societăţii?

Eu am încercat… şi este foarte greu! Oare ce o să fac? Cu ce o să-mi umplu timpul? Care mai este provocarea?

Discutam problema aceasta pe un forum şi am făcut observaţia că munca îi face pe oameni fericiţi, le dă un scop, ceva de făcut, o provocare şi că într-o societate utopică, unde nu mai este nici un fel de dramă, unde lupta pentru supravieţuire nu mai are sens… am fi extrem de plictisiţi. Am zace în pat toată ziua şi ne-am îndopa cu mâncare.

Însă un altă persoană a comentat că am o idee eronată. Şi dacă nu cred, atunci să fac următorul experiment: unui grup de copii să le spun că nu mai au teme de făcut, că nu trebuie să facă nici un fel de treabă şi că sunt liberi să facă absolut ce doresc cât timp doresc, iar apoi să mă uit să văd ce se întâmplă: plictiseala nu va apărea niciodată la copii.

Avea dreptate! Copiii încă mai ştiu să se joace şi să se bucure pur şi simplu de viaţă. Noi adulţii îi facem serioşi şi îi pregătim pentru o slujbă şi pentru responsabilităţile grele care îi aşteaptă. Scoatem joaca din copii şi cu cât o facem mai repede cu atât suntem mai mândri de noi şi de progeniturile noastre. Acum pare ridicol ca la 30 ani să te joci, nu?! Am văzut şi mulţi părinţi care nu ştiu să se joace cu copiii… de cele mai multe se „prostesc” şi se poartă cu copilul ca şi când ar avea un handicap mental. Am uitat arta de a ne juca şi în acest sens copiii sunt nişte buni învăţători dacă le-am da atenţie şi am realiza importanţa jocului!

Am ajuns nişte oameni maturi apăsaţi de griji, blazaţi şi serioşi, plini de bune maniere şi convenţii de trai în comun. O copie după o copie dupa o copie… după o copie…

Cred că un copil nu are nici o problemă să îşi imagineze viaţa într-o lume unde nu sunt lecţii de făcut, nu trebuie să mergi la şcoală, nu există pedepse, nu există competiţie şi nici violenţă. S-ar juca în continuu!!

Îţi mai aminteşti cum era să aştepţi să ieşi pe afară la joacă? Bucuria pe care o simţeai? Cum nu îţi era foame, nu îţi era frig? Cum trebuia să fii băgat cu forţa în casă? Acum parcă e invers, ieşi afară pentru că trebuie să mai iei aer, pentru că altfel putrezeşti în casă, dar bucuria parcă s-a pierdut.

O lume nouă… unde ne jucăm tot timpul, cu toată lumea…

Nu e posibil, zici? Cineva trebuie să muncească? Cineva trebuie să facă de mâncare? Cineva trebuie să facă curat?

Oh, suntem atât de buni să descriem ce nu este posibil.

Hai să ne imaginăm. Să ne prefacem ca atunci când eram mici. Să presupunem că printr-o metodă misterioasă toate problemele au fost rezolvate şi nimeni nu mai trebuie să muncească iar mâncarea şi o locuinţă sunt disponibile oricui, oricând gratuit!

Ce ai face atunci? Ce ai face?

Cele mai multe răspunsuri sunt: „nu ştiu!” Un răspuns care ne arată cât de mult ne-a fost suprimată creativitatea.

Pentru început, eu mă văd petrecând timp în natură. Undeva la munte, lângă o pădure. Aer curat şi un miros puternic de toamnă. Linişte. Se aude doar vântul şi păsările. Aş petrece aşa câteva zile, până mă detoxific de energia oraşului. Iar apoi… la joacă!!

Mi-aş găsi nişte parteneri de joacă cu care să fac drumeţii. La munte peisajul este maiestous. Şi acum nu este nici o grabă. Poţi merge încet, atât cât este comfortabil. Te poţi opri să te odihneşti, să faci o poză, să bei apă de izvor, să miroşi o floare. Nu te grăbeşti nicăieri, nu trebuie să ajungi nicăieri. Nu se termină weekend-ul, nu te aşteaptă serviciul, nu ai nici un termen limită care să te apese, nu ai la tine un portofel din care banii se împuţinează. Eşti aici şi acum cu muntele şi colegii de joacă. M-aş putea juca mult timp aşa…

Apoi aş învăţa să zbor. Cu avioane mici de agrement. Am fost mereu curios cum te simţi când zbori. Am avut câteva vise în care am zburat şi dacă este asemănător… merită!

Iniţial am crezut că aş petrece mult timp citind… dar cred că cititul ar dispărea. Nu ar mai avea sens să citeşti despre ceva când poţi să experimentezi acel lucru în mod direct!

Aş fii mult mai sportiv, dar nu în sensul în care îl ştim noi astăzi. Ci aşa cum îl ştiam când eram copii: alergând de colo colo, jucându-ne ceva!

Ai văzut că adulţii nu mai aleargă? Dacă vezi un adult alergând sunt doar câteva lucruri care îţi trec prin cap:
– a furat ceva
– fuge să prindă autobuzul
– sau face jogging într-un program de fitness

Nu ţi s-ar părea ciudat să vezi un adult alergând pe lângă tine fără un motiv evident şi întemeiat? Dar nu şi copiii… Copiii pot să alerge oricând, oriunde fără nici un motiv. Nimeni nu este îngrijorat şi nimeni nu caută o explicaţie… doar sunt copii!

M-aş juca jocuri în apă! Tot felul! Cu minge sau fără minge, în râu, în lac sau în mare. Aş lua doi trei prieteni şi aş pleca în larg cu mic vapor pentru câteva zile. Suficient de departe cât să vezi doar apă în jurul tău.

Iar când mi s-ar face foame aş mânca legume sau fructe culese proaspăt! Fără mâncare gătită.

În joaca noastră am începe să facem tot felul de experimente. Dar nu pentru a obţine un rezultat, ci pur şi simplu să vedem ce se întâmplă. Am fi curioşi. Pentru că nu există bani, nu mai există nici premii, nici concurenţă şi nici patente, ne-am putea juca împreună şi am împărţi impresii legate de jocurile noastre. Am colabora inventând jocuri tot mai complexe şi mai creative şi, cine ştie, poate uneori ceva foarte util poate rezulta din jocurile noastre.

Creativitatea noastră ar fi descătuşată şi cred că jocurile noastre ar evolua rapid şi natural către culmi pe care nici nu ni le putem imagina astăzi. Într-adevăr… plictiseala nu ar exista într-o astfel de lume.

Tu ce ai face într-o lume unde banii nu contează şi eşti liber să faci ce îţi doreşti?