Arhiva lunii iunie 2012

We are the Gods Now!

Discursul lui Peter Weyland la TED 2023 a fost forța motivatoare care m-a infipt în scaunul de cinema pentru vizionarea filmului Prometheus.

Filmul a fost un horror dezamăgitor (cu excepția poate a efectelor vizuale) dar totuși clipul de mai jos rămâne impresionant și sper că va inspira un film ceva mai decent:

Viața, o experiență trăită în frică

Lectura de astă seară de din-nainte de culcare, m-a făcut să-mi dau seama cum marea noastră majoritate, dacă nu chiar toți, ne trăim viața guvernați de frică.

Cu foarte puține excepții pe care le voi menționa mai târziu, dacă te uiți suficient de „adânc” o să observi că motivația din spatele acțiunilor tale este frica. „Frica” sună prea laș, așa că am inventat o denumire mai romantică: „nevoia de securitate” sau „dorința de siguranță”.

Să luăm căsătoria de exemplu. Am avut recent o dezbatere pe tema aceasta, și motivul cel mai important pentru care „trebuie” să te căsătorești, este siguranța (atât materiala cât și emoțională). Într-un mod nu foarte surprinzător, iubirea nu a intrat în discuție deloc. Căsătoria este o formă de asigurare împotriva sentimentelor trecătoare, împotriva bolii sau împotriva neputinței la bătrânețe. Mi se pare corect să concluzionez că oamenii se căsătoresc… de frică! 🙂

Probabil cel mai evident, și mai ușor de înghițit exemplu este mersul „la muncă”. Din păcate aproape toți oamenii își urăsc locul de muncă! Un job la care să mergi cu drag, rămâne pentru majoritatea doar un ideal la care visează. Și atunci… de ce scoală în fiecare dimineață și aleargă descreierați și semi-adormiți spre birouri? Ai ghicit… pentru că le este frică. Le este frică de ce o sa se întâmple dacă nu mai au servici. Ce o să mănânce? Cu ce o să plătească facturile? Cu ce o să-și mai cumpere micile plăceri?

Un alt exemplu la fel de ușor de văzut (la alții) este continuarea unei relații care în mod evident nu mai are nici un viitor, pentru că îți este frică, nu-i așa, să nu rămâi singur. Dacă nimanui n-o să-i mai placă de tine? Dacă o să fie extrem de dureroasă despărțirea? Mă tem…

Este însă mult mai dificil să sesizezi frica atunci când imaginea de sine ți-ar putea fi afectată. Refuzi să spui adevărul, pentru ca ți-e frică ce o să creadă celalți despre tine dacă află ce gândești cu adevărat și atunci îți construiești scuze inteligente ca:

– nu vreau să-l rănesc
– este nepoliticos să spun asta
– aș fi un om rău dacă i-aș spune adevărul
– fiecare avem micile noastre secrete
– ar fi devastat dacă i-aș spune ce gândesc

De fapt, într-un fel, proiectezi propria ta fragilitate asupra ceiluilalt, iar asta îți permite ție să scapi basma curată, ba chiar să mai arați (măcar în proprii ochi) ca un erou. Toți sunt niște sensibli, și este desigur datoria ta morală să-i protejezi ascunzându-le adevărul (așa cum îl vezi tu).

Mergând mai departe… „Bani albi, pentru zile negre!”, este o altă zicală care ascunde frica. Deși sunt complet de acord cu ea, și încerc să o respect, recunosc că teama de a rămâne fără bani (și de a înfrunta viața în această situație) este principalul motivator din spatele „înțelepciunii” zicalei de mai sus.

Teama de a greși, este un alt bun exemplu, deși este un pic ne-naturală. Defapt teama de greșeli este un răspuns condiționat de pedepsele des aplicate în trecut când rezultatul experiențelor tale nu a convenit „celor mari”.

Aproape oriunde te uiți în jurul tău ești înconjurat de frică, mascată în diferite forme de violență, autoritate, conformism, ipocrizie sau lașitate.

Poate singurele momente în care frica dispare cu desăvârșire sunt atunci când iubești sincer. (Îmi pare rău că am ajus să adaug calificativul de „sincer”, dar cuvântul „iubire” este atât de terfelit în zilele noastre încât am simțit nevoia de clarificare).

Dar să iau și niste exemple „de acasă”…

M-am lasat cu greu convins de fratele meu să deschid acest blog. Indiferent de motivele inventate pe moment, invariabil mi-a fost teamă de ce-or să creadă alții, iar apoi m-am îngrijorat că nu am nimic care să merite spus, că mesajul meu este lipsit de valoare.

Deși am ajuns un pic mai departe față de unde am plecat, sunt în continuare subiecte pe care nu le voi aborda (din politețe – încerc eu să-mi auto explic) într-un mediu public.

Alteori mi se întâmplă să tac, și să nu spun ce gândesc, pentru a evita o posibilă confruntare, căreia mă tem că nu i-aș putea face față, și desigur, postarea pe blog, este mult mai „în siguranță” decât prezentarea unui subiect unei audiențe reale unde feedback-ul poate fi instantaneu, și nu tocmai măgulitor…. deci… mai am de lucru.

Ah, și mi s-a mai spus că sunt un „control freak” (lucru pe care nu am sa-l contrazic). Nevoia excesivă de control își are desigur originile în teama că dacă „Doamne ferește” se întâmplă ceva neprevăzut? Ce fac atunci? (Sugerează totodată și o lipsă de încredere în resursele proprii de a face față oricărei situații așa cum se prezintă, atunci când se prezintă).

Credit: ideile și gândurile de mai sus mi-au fost insuflate de Adrian Nuță (Oceanul din Picătura de Apă), Krishnamurti (The First and Last Freedom), un post recent al Elei și o prietenă care este suficient de amabilă să-mi fie oglindă, chiar dacă nu-mi convine mereu ce văd în ea (și pentru asta îi mulțumesc).